Disparut din Epoca de Aur

O mama isi asteapta fiul de 21 de ani

O mama isi plange de 21 de ani baiatul, plecat la Dunare, ca sa isi vada visul cu ochii: o viata mai buna, in Occident. Vasilica Titiriga avea 27 de ani cand a fugit din Romania. Era in 26 decembrie 1984. Isi gasise o calauza, care sa-l ajute pe el si alti baieti sa treaca la sarbi. Unul dintre ei a fost adus mort, acasa. Ce s-a intamplat nu se stie. De Vasile nu s-a mai auzit nimic de 21 de ani.

"Sunt sigura ca traieste"

DOR DE MAMA. Lacrimi si vorbe. O mama care a imbatranit asteptandu-si fiul

Ma astepta in fata casei pe care a ridicat-o impreuna cu barbatul ei de mai bine de 50 de ani. Si care acum e mult prea pustie. Sta in poarta de dimineata pana ce se asterne intunericul, cu ochii pe fiecare trecator, macinata de dorul baiatului ei. Pe care nu l-a mai vazut de 21 de ani.

"Iar plangi, tanti Olguta?", ii spune o vecina de-a ei. "Plang, cum sa nu plang?! Ce stiti voi ce e in sufletul meu..." Vorbeste mai mult pentru ea. O cunosc si politistii din zona, ca, de cate ori ii vede, ii intreaba: "Nu puteti sa-mi gasiti baiatul?". Nici nu asteapta un raspuns. Stiu si ei. Ii spun sa nu mai planga, ca Vasilica al ei o sa se intoarca. "Daca tu ai disparea, crezi ca mama ta nu te-ar plange?"... De la Revolutie il tot asteapta pe fiul ei sa se intoarca. Nu a obosit si e sigura ca el traieste undeva si ii este bine. "Dar nu stiu de ce nu vrea sa vina sa-l mai vad si eu o data inainte de a ma chema Domnul la el...", zice.

"O SA PLEC, MAMA!" Vasilica Titiriga era doar un adolescent, dar ii intrase deja in cap ideea de a fugi din Romania. Nu mai era chip sa-l faci sa se razgandeasca. "Nu stau in tara asta, in mizeria de aici. Nu vreau sa traiesc aici. O sa plec. Sa stii, mama, sa nu te superi pe mine, dar o sa plec. Nu stiu cum, dar intr-o zi o sa fug de aici", ii spunea tot timpul.

O vazuse pe biata lui mama cum s-a chinuit ani in sir muncind intr-o fabrica nenorocita - la 23 August - in schimburi de noapte, in conditii jalnice. Visa sa ajunga intr-o tara civilizata, pentru a-i putea apoi oferi mamei lui tot ce femeia n-a avut aici: o viata decenta, linistita, lipsita de griji. La 18 ani, n-a avut incotro, s-a angajat si el la aceeasi fabrica, fiind lacatus. "Era un baiat tare priceput la toate. Orice putea sa repare. Cum tatal nostru a murit, el trebuia sa aiba grija de casa", spune Irina, sora lui Vasilica.

TENTATIA VESTULUI. In 1983, a incercat de doua ori sa fuga din tara. In Ungaria, a fost prins, trimis inapoi, unde si-a luat portia zdravana de pumni si de picioare, si a intrat la puscarie.

Dupa sapte luni i-au dat drumul, crezand ca l-au lecuit de "vise occidentale". Sigur, a fost dat afara de la serviciu, "cf. art. 130-lit. I" (abateri indisciplinare). Tot nu si-a luat adio de la visul lui. Dupa un an, aranjeaza cu o calauza sa-l treaca Dunarea, si dus a fost. A plecat impreuna cu patru prieteni. "Tiu minte ca azi. M-am dus la niste rude, si cand am venit am gasit toate luminile aprinse in casa, poarta deschisa. El nu era nicaieri. Am inceput sa-i intreb pe vecini daca nu l-au vazut pe Vasilica. Nu l-au vazut, nimeni nu stia nimic de el. Atunci am priceput ca iar incearca sa fuga din tara. Din dimineata aia nu l-am mai vazut..." Era in 26 decembrie 1984. Iar plange si-si sterge cu dosul palmelor lacrimile ce par ca nu se mai ostoiesc. Unul dintre baietii cu care plecase Vasile a murit cand treceau Dunarea. Ce s-a intamplat, nu se stie. L-a adus calauza inapoi. Si tanti Olguta a fost chemata de Politie sa-l identifice pe baiat. Nu era Vasilica al ei. "A reusit baiatul meu sa plece de aici. De ce nu a dat nici un semn de viata de atunci, nu stiu... nu stiu..."

"LA O ZI MARE" Irina avea 17 ani cand l-a vazut ultima data pe fratele ei. Vasilica nu a incercat niciodata sa o convinga si pe ea sa mearga. "Oricum nu m-as fi dus. Rau, greu, cum a fost si este aici, am ramas. Nu am fost niciodata plecata si nici nu mi-am dorit asta." Irina este casatorita, iar de la fiica ei are doi nepotei. E multumita ca nici fata ei nu are ganduri sa plece din tara. Pe Vasilica si-l aminteste bine, "ca era un baiat foarte bun, avea multi prieteni. Dar daca l-as vedea acum pe strada, nu cred ca l-as recunoaste". Dupa ’90, a umblat pe la tot felul de ambasade ca sa afle ceva de fratele ei. Fiindca auzise la un moment dat un zvon cum ca ar fi in Italia, a mers la Ambasada Italiei. Raspunsul: "Nu este pe teritoriul Italiei". S-a gandit sa trimita scrisori cu poza lui pe la parohii romanesti din Statele Unite si din Australia. Poate, cine stie. Mai ales ca pe aici dorea el sa ajunga.

S-a lasat convinsa de mama ei sa mearga impreuna si la preot, sa-i deschida Cartea. "S-a deschis pe rosu, inseamna ca traieste. Asa cum simt si eu", zice tanti Olguta. Preotul i-a spus femeii sa nu-l mai planga pe Vasilica, fiindca "unde e, ii e bine". "Dar pot? Cat amar am in suflet numai io si Dumnezeu stie. Era un baiat asa de cuminte! Nu bea, nu fuma. Of, Doamne, sufletul meu... O data nu m-ar fi jignit, nu m-ar fi certat de ceva." Zice ca il viseaza tot timpul pe Vasilica al ei venind acasa la ea, "la o zi mare", adica de o sarbatoare, de Craciun, Pasti... Si crede ca l-a vazut la televizor, cand s-a uitat la inmormantarea Papei...

FARA NIMIC. In camera lui Vasilica nu a mai locuit nimeni. Ar fi putut sa o inchirieze tanti Olguta, sa mai adauge un ban la pensia ei de 3 milioane de lei dupa 28 de ani de munca in fabrica. Dar n-a putut. A lasat-o asa, cu tot ce avea in ea: pat, masa, un dulap plin cu haine. "Avea multe haine. Era dichisit, ii placea sa se imbrace frumos. Isi cumpara, din astia, cum se numesc.. asa, blugi. Pe atunci nu se gaseau usor. A plecat doar cu hainele de pe el..." Si cu cativa bani pe care ii imprumutase de la mama lui. Cum nu mai avea serviciu, nici cu banii nu statea prea bine. Norocul lui ca era priceput si mai castiga un ban reparand pe la oameni tot felul de lucruri.

POARTA. Casa din Bucuresti de unde a plecat Vasilica acum 21 de ani nu a fost demolata. "Inainte cu o saptamana de Revolutie a trecut Ceausescu cu masina pe aici, pe strada, si dadea din maini ca sa se demoleze toate casele. Auzisem mai demult ca vor sa ne mute la bloc. Dar uite ca ne-a ajutat Dumnezeu si am scapat", spune tanti Olguta. Cred ca nu s-a schimbat prea mult casa de cand a plecat baiatul. Nu prea mai are cine sa o repare. Iar acum, ce rost are sa se mai chinuie cu astea. Nici nu mai poate merge bine. Dar la poarta tot iese. Doar-doar Dumnezeu se va indura si va face o minune si pentru ea.

BULETINUL

Vasilica Titiriga avea 27 de ani cand a fugit din Romania. De atunci, mama si sora lui nu au mai primit nici o veste de la el. "Nu ii cunosc nici pe cei cu care a plecat, nu se strigau pe numele lor", spune tanti Olguta. In 1987, prietenul lui cel mai bun care fugise in Statele Unite inainte de plecarea lui Vasilica i-a trimis niste bani, care si acum sunt la CEC. "Baiatul care a trimis banii nu a stiut ca el a fugit din tara. Probabil stia ca vrea sa plece si de-aceea i-a pus banii. Nu stiu cati sunt. Noi nu i-am putut scoate, fiindca sunt pe numele lui", spune Irina. Aici i-au ramas cartea de munca, livretul militar si certificatul de nastere. Si se pare ca, pentru autoritati, el este tot cetatean roman, domiciliat la adresa din Bucuresti. Anul trecut, pe numele lui a venit o instiintare de la politie prin care cetateanul Vasilica Titiriga era anuntat sa se prezinte la circa sa-si schimbe buletinul de identitate.

Centru de documentare

Printre numeroasele mesaje primite la redactie in urma declansarii campaniei intitulate, generic, "Cazanele mortii" si dedicate romanilor care au pierit in Dunare incercand sa ajunga in Iugoslavia vecina, s-au numarat si reprezentantii Initiativei Zonal Geografice "Sibienii Pacifisti". Aceasta a decis "deschiderea unui Centru de documentare si informare privind victimele inregistrate in timpul trecerii "frauduloase" a frontierei de stat a Romaniei Socialiste, pe drumul cel mai scurt spre libertate, cel al "Portilor de Fier", dupa cum ne-a asigurat, in mesajele sale, presedintele Initiativei, Constantin S. Lacatus. Acesta povesteste ca multi dintre sibieni au ales calea evadarii din sistemul comunist roman. Cei mai multi erau tineri care se antrenau, tinandu-si respiratia sub apa sau inotand timp indelungat in bazinul strandului sibian ori in apele putin adanci ale Cibinului.

PLANURI LA COFETARIE. "In cofetariile, lactobarurile, terasele restaurantelor, dar mai ales la "ceaiuri" sau "jour-uri", cum erau cunoscute in epoca reuniunile tinerilor, gaseai grupuri ce discutau conspirativ despre modalitatile de evadare, continutul bagajelor ce puteau fi luate, actele necesare in lagarele de triere din Iugoslavia si, cel mai des, de catre cei care au fost prinsi sau returnati de sarbi", povesteste domnul Lacatus. Interesant, el isi aminteste declaratia unei tinere sasoaice din Sibiu, care vine sa confirme ceea ce am aflat in Serbia: ai nostri nu-si luau mortii de acolo atunci cand erau anuntati de iugoslavi ca s-a mai gasit un cadavru. Ca sa nu mai apara inca un "caz de trecere frauduloasa a granitei" si ca sa nici nu cheltuiasca bani cu repatrierea decedatului. Potrivit lui Lacatus, "cadavrele romanilor inecati, stocate de ape intr-un cot al Dunarii, iscau neintelegeri intre granicerii romani si sarbi", spunea Johanna K., prin 1972. "Johanna, din Sibiu, prinsa si batjocorita in cel mai apropiat post de militie unde a fost predata", isi aminteste dialogurile: ""Luati-va mortii, ca-s ai vostri!", strigau cei din salupele ce patrulau in apele iugoslave. "Ba luati-i voi, ca sunt la voi!", raspundeau patrulele romanesti".

PROIECTUL. Initiativa "Sibienii Pacifisti" a lansat, prin intermediul nostru, un apel privitor la deschiderea Centrului de colectare a informatiilor referitoare la evadarile pe la Portile de Fier. Centrul doreste, pe aceasta cale, "sa colecteze marturii si documente ale sibienilor care, in perioada 1968-1989, au incercat sa paraseasca lagarul comunist roman, sfidand moartea si supunandu-se deliberat, in cazul unui esec, batjocorii si abuzurilor unor militieni, graniceri sau securisti zelosi". Conform textului apelului, "in cadrul centrului vor fi studiate cazurile celor care au intentionat, au esuat sau au reusit sa parcurga drumul spre Vest, unii bucurandu-se de libertate, dar cei mai multi murind sau suportand consecintele tentativei lor". Pentru o mai buna cunoastere a realitatilor perioadei studiate, centrul asigura ca "este deschis si marturiilor celor care s-au situat atunci in tabara aparatorilor legislatiei comuniste".

NU RATATI!

In urmatoarele zile, vom publica numeroasele marturii care ne-au parvenit, in urma publicarii articolelor din cadrul serialului "Cazanele mortii". Pe cei care au trait experiente similare sau au avut legatura directa sau indirecta cu acestea ii invitam sa ni se alature. Ne puteti contacta direct la telefoanele redactiei sau pe e-mail, la adresele: marina.constantinoiu@jurnalul.ro si marius.tuca @jurnalul.ro

Omagiu frontieristilor Aruncati in anonimat Imbracati in glicerina Sute de romani, in gropi anonime din Serbia Cazanele mortii