x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Campaniile Jurnalul Cauza mortii: libertatea Salt cu Racheta intr-o noua viata

Salt cu Racheta intr-o noua viata

07 Iun 2005   •   00:00

Fascinanta poveste a unei evadari reusite din lagarul comunist. Nicolae Dragota a scapat teafar acolo unde altii si-au lasat oasele.

  • de VALENTIN ZASCHIEVICI
  • ADUCERE-AMINTE.De sus, de pe Casa Scanteii, Nicolae ne arata locul unde s-a antrenat patru luni pentru "evadare": Lacul Herastrau
    E joi, sunt la birou si suna telefonul. La capatul celalalt al firului, o voce barbateasca, accent de ardelean altoit, cu o placuta sonoritate frantuzeasca. Omul imi spune ca a citit dezvaluirile noastre despre cimitirul de pe Dunare si are o poveste pentru noi. Una cu final fericit. Stabilim intalnirea pentru ziua de sambata, pe peronul Garii de Nord. Afla despre mine ca am "doi metri si par sub nas", eu aflu despre el ca are "70 de ani si par deloc".
    L-am recunoscut din prima,
    l-am dus la birou si, in cele patru ore cat ne-au ramas la dispozitie pana l-am urcat in avionul ce avea sa-l duca acasa, la Geneva, am ascultat o poveste uluitoare. Voinicul de 70 de ani s-a invartit de jur-imprejurul meu cu energie de strengar vreme de patru ore, cat mi-am rotit dupa el incontinuu reportofonul, ca pe busola, sa nu-l "scap".

    ANTRENAMENTUL. Anul 1971 l-a prins pe Nicolae Dragota functionar in Comertul exterior. Avea 36 de ani, era farmacist, ocupa un post bun ce-ar fi trebuit sa faca uitate resentimentele pe care le incerca inca de mic copil fata de regimul comunist. Prin luna mai a acelui an, cunoscutii aveau sa se mire de pasiunea lui subita pentru sport. Mai exact, pentru inot. De doua-trei ori pe saptamana, dupa iesirea de la slujba, de la Chimimport, Nicolae se infiinta pe malul Herastraului, se dezbraca si baldabac!, dadea ture spre Bordei, spre stavilar si inapoi, cu o incapatanare ce-i facea pe unii sa creada ca vrea sa-l concureze pe Weissmuller.
    Cam tot pe atunci, isi cumparase o harta geografica a Romaniei, pe care o studia atent seara, dupa ce venea de la balacit. Si facea planuri. Era un farmacist aventurier, de buna seama, il rodea incapatanarea militienilor care i-au refuzat pentru a nu stiu cata oara pasaportul, ca nu putea iesi nici pana-n Albania, nici pana-n Bulgaria. Toti ieseau, numai el nu. "Am sa ies, si-a spus, am sa ies de tot!"

    Se nascuse in Drobeta-Turnu Severin, stia bine Dunarea, dupa o analiza atenta a hartii intelesese ca are sanse reale de a ajunge in "Occidentul decadent, in putrefactie" - cum se spunea in acea vreme - , doar "via Iugoslavia".

    Asa se face ca, la sfarsitul lui august, Nicolae a plecat in concediu pe meleagurile natale, luand cu el diploma de licenta, certificatul de nastere, 40 de dolari si 120 de marci germane. Un concediu din care n-avea sa se mai intoarca.

    PLANUL. In Orsova, intr-o carciumioara de langa Dunare, colegul de liceu si bunul sau prieten Bebe Robescu il surprinde privind gales si insistent spre "malul celalalt". Discutia suna cam asa: "Ce te uiti, Nicule?"; "Tu ce zici, Bebe?"; "Nu pe-aici, Nicule, suie-te in vapor sau in Racheta, fa o plimbare spre Moldova Noua si vezi cum ti se potriveste…" si se despart, ca si cum nici nu se intalnisera vreodata… Vorbe cu inteles tainic, ce se rosteau des pe atunci, in acele locuri.

    Vine sfarsitul saptamanii. Sambata, zi potrivita pentru un voiaj de… recunoastere. Portul Orsova, ora 10:00 dimineata. Racheta (salupa rapida, un pasager cu reactie) astepta ancorata. Trei militari la cheu controleaza documentele pasagerilor. Racheta pleaca spre Moldova Noua. Nicolae, cuminte, priveste spre… malul romanesc. Detasat, sa nu atraga atentia presupusilor securisti, semanati printre pasageri. Studiaza ambarcatiunea. Merge la buda, spre pupa. Da, de acolo se putea sari in apa, neobservat.
    Pe atunci, hidrocentrala nu era construita. Orsova Veche nu intrase la apa. Navele mari, slepurile, erau remorcate cu locomotivele de pe malul sarbesc. Racheta avea pescaj mic, dar si ea trebuia sa se apropie de malul "vecin". Nicolae cronometreaza. Identifica doua locuri potrivite pentru marele pas. Daca supravietuia impactului cu apa la viteza mare a Rachetei, ar fi ajuns la sarbi fara probleme. La intoarcerea acasa, parintii il anunta ca l-au vizitat colegii de liceu, ca il asteapta in Drobeta in port.

    INTALNIRE EMOTIONANTA. Ultima intalnire, dar asta o stia doar el. Baietii ii fac o invitatie tentanta: "Hai sa mergem zilele astea in excursie la Cazane, inchiriem un vaporas, tragem un sprit…". Poftim, de, ocazie… Piei, ispita! Nicolae ii priveste atent: unul era seful garii, altul, seful santierului, celalalt, directorul liceului… Nu, nu le pot face magaria asta, daca fug dintre ei ii ia dracu’ pe toti. Asa ca da un raspuns evaziv: "Mai vedem…". marele salt. Ramane valabil planul A.
    Si ziua de 8 septembrie, zi de sarbatoare, Sfanta Maria Mica, o zi cand lumea petrece, calatoreste mult si se bucura. "In dimineata aceea de rascruce, isi aminteste dupa 34 de ani Nicolae, ceasul a sunat la 6:00 si, ca niciodata, m-am trezit cu parintii pe cap. Mama se asaza tacuta pe scaun, tatal, langa mine, pe pat. Se privesc unul pe celalalt si amandoi, pe mine. Parca asteptau un raspuns la o intrebare nepusa. Un raspuns pe care eu nu puteam sa-l dau. I-as fi omorat pe loc pe amandoi. Stii, am avut un frate care s-a inecat in Dunare, cand avea 20 de ani. Acum, eu plecam pe urmele lui…

    "Ce-i, Florentina?", o intreaba tata pe mama… "Am visat azi noapte, Ioane, am vizat ca eram la masa cu presedintele Tito, cu fata lui si cu baiatul nostru, Nicolae…" Hai, lasati gandurile, eu plec azi sa ma plimb. Poate vin diseara, poate maine… Raman singur, ma pregatesc tacticos. Imi pun cate doua perechi de sosete. La piciorul stang ascund valuta; la piciorul drept, adresele de la Pasapoarte, unde scria ca mi se refuza eliberarea documentului de calatorie. Ma imbrac corespunzator, cu pantaloni scurti si pantaloni de balonzaid pe deasupra, helanca de xilon, camasa cu maneca scurta - pe toate le pastrez acasa, la Geneva."

    Drumul cu autobuzul de la Drobeta la Orsova ii pare o vesnicie. In port insa, langa Racheta ce-si astepta pasagerii, se simte deodata relaxat. Un ofiter de graniceri isi omora timpul, pe malul Dunarii, cu undita in mana. Nicolae il abordeaza degajat: "Ce faci, dom’le daca prinzi crapceanul, ai cratita pregatita?". Ofiterul era simpatic. Cei doi flecaresc ca doi vecini fara treaba. Se apropie un alt ofiter, dialogul se incinge in trei. Si n-a mai mirat pe nimeni, cand sirena Rachetei a suierat, ca au mers tustrei spre pasarela, iar granicerul l-a salutat ceremonios pe Nicolae…

    Nava se desprinde de tarm; pe scaunul de la geam, un pasager rosteste in gand: "Doamne, daca reusesc, am sa ma nasc din nou". Nicolae Dragota avea sa mai calce abia dupa 19 ani pamantul pe care-l parasise. De-aici incolo, ne povesteste el: "Imi priveam ceasul ca hipnotizat. Sosise momentul in care ne-apropiam de primul punct identificat in calatoria de recunoastere. Ma duc la buda, imi bag vata in urechi, ma indepartez pe culoar spre pupa, inghet: din fata venea o salupa. Ratez saltul: as fi nimerit sub elicea ei.
    Ma intorc, se scurg inca 10 minute, repet miscarea, rugandu-ma sa nu ma ia nimeni la ochi. Grozavie: in punctul 2, tocmai depaseam niste slepuri. Ma cuprindea disperarea. Aproape de Moldova Noua, trecem pe langa o insula aflata langa malul iugoslav. Desi nu-mi era in plan, am fost gata sa sar atunci. O mana nevazuta m-a retinut, spre norocul meu: insula era romaneasca, aveam sa aflu mai tarziu. Acostasem in Moldova Noua. Eram asa de nervos, ca m-am zborsit la granicerul care ma intreba ce caut: "Ce te roade grija? N-am voie sa ma plimb in tara mea?".
    Mai aveam o sansa, la intoarcere. In cele doua ore de popas in Moldova Noua, pana la cursa de inapoiere am fiert in suc propriu. Am fost insa un norocos. Ne-au lasat la inceput sa admiram peisajul de la pupa. Cand ne-au spus sa intram in cabina, mi-am facut de lucru, am ramas ultimul. Am urcat pe aripa Rachetei si-am sarit. Nimic nu poate descrie sentimentul de liniste nemaipomenita si plutirea prin aer, cu ochii la ambarcatiunea care se indeparta in zbor, pana ce-am atins apa. Impactul a fost dur, ca pe beton. Am vrut sa respir, dar n-am putut. Deschideam gura ca pestele, dar aerul nu intra. Cazusem pe burta, musculatura abdomenului se contractase. Mi-am zis: "Doamne, nu pot muri inecat ca fratele meu!". Cred ca El m-a auzit.

    DINCOLO. Am ajuns repede la malul sarbesc. Prea repede am realizat ca n-am ales deloc bine locul saltului: aici, stanca rasarea direct din apa Dunarii. M-am agatat de-o craca si s-a rupt. Am pleoscait zgomotos inapoi in apa. Stii ce e aia o groaza nebuna? Pentru ca n-am cuvinte sa ti-o pictez, e destul sa-ti spun ca nu mai vedeam in fata ochilor… de sprancene. Groaza imi incretise in asa hal fruntea, ca sprancenele imi tineau streasina privirii si nu o mai lasau sa vada lumina zilei.
    Nu-mi amintesc cum am reusit sa ma cocot. Imi amintesc insa ca locurile acelea nu mai fusesera calcate de mult de piciorul omului. Si parca vad in fata ochilor malul romanesc scaldat in vapaia amurgului. Ma dezbracasem, ramasesem in pantaloni scurti si in maiou, pusesem hainele intr-o plasa, sedeam pe un bustean si nu-mi venea sa ma urnesc de acolo. Era atat de frumos, cat poate fi un colt de lume binecuvantat de Dumnezeu. Dar nu aveam timp sa filozofez. Occidentul era inca prea departe.

    Intr-un tarziu aveam sa vad primele semne de viata. Mai intai, doua cabane, apoi oile si-n cele din urma, pe cioban. Ma indrept spre el, facandu-mi plan cum sa ma inteleg cu sarbul si aud ceea ce nu ma asteptam in ruptul capului: "Hi, boala nebuna, un’ te duci?". Am inghetat auzind graiul romanesc get-beget al batranului oier care se stropsea la blajinul patruped si m-am temut, pentru o secunda, ca am… gresit malul Dunarii. Dar nu, nu gresisem, si-atunci am stiut ca acolo sus cineva ma iubeste!".

    Abia acum am simtit glasul barbatului varstnic si nespus de vioi, care ma ametise de trei ore cu invartitul prin birou, ca se inblanzeste si-am priceput ca vocea i se inmuiase de niste lacrimi care n-au gasit sub nici un chip zagaz sa iasa afara. Da, Pronia facuse ca primii oameni intalniti pe pamant strain sa fie niste romani nascuti si traiti in afara trupului tarii. Oameni saraci, cu suflet de aur, carora Nicolae - aveam sa aflu - le-a purtat recunostinta. Le-a scris scrisori si i-a ajutat cu bani inca multa vreme dupa aceea. Acum, el istoriseste:

    "I-am dat mosului binete. Mi-a zis si el "Buna seara". Ma cerceta atent. I-am zis ca sunt turist si m-am ratacit. Si i-am cerut, direct, gazduire peste noapte. "Vorbeste cu baiatul meu", imi raspunde si se intoarce… la oile sale. Curand aveam sa-i cunosc toate rudele: fiul, nora, nepotii. Intreaga familie Iancovici. Nora batranului, femeie trecuta de 40 de ani, parea sa ma "citeasca" din priviri: plasa cu haine siroia de apa, si nu plouase!

    N-aveam incotro. Trebuia sa fiu cinstit: "Uite ce e, pot avea incredere in dumneata?". "Vorbeste cu mine ca si cu muma ta", mi-a raspuns. Si-asa au aflat despre mine tot si eu am putut dormi usurat, stiind ca am aici prieteni si aliati. Am dormit in pat cu Bogdan, fiul lor, dupa ce mi-au ascultat rugamintea si au ascuns pusca de vanatoare, care spanzura pe perete langa nasul meu".

    A doua zi, neamul lui Iancovici de pe partea sarbeasca a Dunarii l-a indrumat pe fugarul roman spre statia de autobuz, dupa ce l-a invatat cuvinte sarbesti uzuale. I-au pus merinde in traista, n-au acceptat de la el nici o marca, nici un dolar, ba inca ei i-au dat bilet de autobuz, vreo 20 de dinari. Oare se vor fi gandit vreun moment ca statul le-ar fi platit o recompensa grasa in schimbul denuntarii fugarului? Cu siguranta, inima unor oameni ca ei n-ar putea fi locuita nici o clipa de asemenea ticalosie…

    I-am iertat pe toti!

    DINCOLO. Nicolae Dragota in ‘71, intr-un magazin in Italia
    Intamplarea care i-a schimbat lui Nicolae Dragota cursul vietii a fost de mult anuntata. I-a aparut in toate alea: in bobi, in taroti, chiar in cafea, pe cand avea 15 ani. Omul se nascuse la Drobeta, in ‘35. Va sa zica, in anul 1950, trimis de mamica sa faca un comision la o matusa, nimereste nepregatit in ghearele cucoanei chiromante. Matusa, care nu-l vazuse de mult, ii da in carti, in bobi, bea si-o cafea de viitorul lui si, pe masura ce i se revelau meandrele viitorului, tipa ca o closca: Vai! Au, Dumnezeule! Aiaiaiaia! Se speriase copilul de criza matusii, dar avea sa inteleaga din avalansa exclamatiilor ca viitorul lui avea sa fie unul teribil, cu incercari sumbre, dar ca avea s-o scoata la capat.

    Ne reintalnim cu Nicolae (acum, pe numele lui elvetian, Nicolas) trei ani mai tarziu. Tanarul, provenit dintr-o familie nesanatoasa (mai bogata decat permiteau canoanele epocii), avea sa faca, prima data, cunostinta cu oranduirea cand a dat sa dea la facultate. In ’53, an sumbru, de prigoana, exproprieri si deportari politice. A poftit dumnealui sa dea la Drept si a primit acest raspuns: "Intr-un stat comunist, un reprezentant al legii trebuie sa fie un individ capabil sa apere cuceririle clasei muncitoare!".
    Un sut in cur direct in bratele deznadejdii, lovitura de copita a sortii, parata abia dupa doi ani de munca asidua la IRCL (Intreprinderea Regionala de Constructii Locale Craiova), unde ii pusese pila tac’su sa-l primeasca muncitor, sa nu-l lase sa crape ca pe-un pui de sobolan burghez. Peste doi ani, tanarul Nicolae Dragota avea dosarul suficient de "spalat" ca sa indrazneasca din nou sa fie student. Incearca, simultan, la Drept si Farmacie. E admis la amandoua. Alege, spre fericirea lui, farmacia, caci cu Dreptul n-ar fi avut ce face peste 15 ani, in Occident.

    Urmeaza cinci ani de facultate ca o lupta continua. Pe atunci era la moda vanatoarea de vrajitoare. Pentru ca voiau sa scape de el - se prinsesera ca mintise in legatura cu statutul social al parintilor, in declaratiile de la dosar - l-au prigonit ca pe-o vrajitoare. Femeia de serviciu mintise ca l-a vazut vandalizand noaptea... gazeta de perete a facultatii, ca se stersese undeva cu articolele de propaganda sau cam asa ceva. L-a cautat militia acasa. A stat ascuns niste zile pana ce colegul sau Remus Grecu - laudat fie-i numele de om cinstit - s-a dus sa dea marturie, in calitate de responsabil cu bunul mers al gazetei de perete, ca integritatea acesteia a fost violata doar de... imaginatia femeii de serviciu, ca articolele politice erau in buna stare si nestirbite...

    Inchizitia de partid avea sa se dezlantuie impotriva viitorului fugar pe la Cazane si a sprijinitorului sau cel cinstit. Nu i-au putut da afara din facultate. Chiar si pe atunci, ca sa tai un cap aveai nevoie de niste probe, macar formal. Cel mult, i-au indarjit. Si l-au facut pe povestitorul Nicolae Dragota sa-i compatimeasca pe inchizitorii sai, dupa aproape jumatate de veac. Ii dau cuvantul:

    "Dupa ce-am absolvit facultatea, ba chiar imi gasisem, printr-o strengarie si cu mult noroc, post chiar la Comertul Exterior, in Libraria Academiei ma intalnesc cu un fel de milog: fostul secretar de partid al Facultatii de Farmacie, Stan. Imi zice: "Sa nu ma bati, ca m-a batut destul Dumnezeu!". Avea picioarele rupte in accident de masina, se tara in carje. La putin timp, pe Pitar Mos, o intalnesc pe... femeia de serviciu. Mincinoasa s-a rugat de mine sa o iert, ca-i sunt zilele pe gata, i le papa dumnealui, cancerul.
    Am iertat-o, ca si pe Tefas, seful de lucrari, reprezentantul conducerii facultatii in sedinta de pomina. L-am gasit prin Delta, dat afara din facultate, mancat de tantari. Ca pe colegul meu de facultate X care l-a turnat pe nedrept din invidie. A crapat rapus de o moarte nasoala... Si adjunctul secretarului de partid avea sa piara, descarnat, pana sa fug din tara." Pe toti i-a iertat Nicolae. Ii pare rau doar ca nu l-a mai vazut de mult pe Remus Grecu, din Constanta, caruia ii datoreaza, intr-un fel, sansa de a fi terminat o facultate pe cand nimeni n-ar mai fi pariat pe el... Il duc pe Nicolae la aeroport si-mi promite ca-i va scrie negresit o scrisoare lui Remus, iar la toamna va veni sa-l vada.

    NU RATATI!
    In urmatoarele zile vom publica marturii care ne-au parvenit in urma publicarii articolelor din cadrul serialului "Cazanele mortii", inclusiv despre modul in care s-au comportat autoritatile iugoslave cu fugarii. Pe cei care au trait experiente similare ori au avut legatura directa sau indirecta cu acestea ii invitam sa ni se alature. Contactati-ne la telefoanele redactiei sau pe e-mail:
    marina.constantinoiu@jurnalul.ro , cristian.stefanescu@jurnalul.ro , si marius.tuca @jurnalul.ro

  • "Preferam sa fim impuscati"
  • "In cap sa le trageti, ca-s tradatori de tara!"
  • "Inca treci Dunarea!"
  • Disparut din Epoca de Aur
  • Omagiu frontieristilor
  • Aruncati in anonimat
  • Imbracati in glicerina
  • Sute de romani, in gropi anonime din Serbia
  • Cazanele mortii
  • ×