x close

Dumitru Rucăreanu: "Nu ne interesa să fim vedete"

0
Autor: Monica Andronescu 01 Mar 2011 - 17:04
Dumitru Rucăreanu:
Vezi galeria foto


Face parte din "generaţia de aur" a tea­trului românesc, este unul dintre cei mai importanţi actori ai ultimelor de­cenii, a făcut parte din extraordinara trupă pe care Radu Beligan a ales-o acum 50 de ani, pe 5 ianuarie 1961, ca să înfiinţeze Teatrul de Co­medie, unde a rămas până astăzi.

Citiţi toate articolele din campania Jurnalului Naţional - Români care mai au ceva de spus

Du­mitru Rucăreanu este unul dintre actorii care au jucat în spectacolele ce au făcut istorie pe marile scene ale lumii, a fost Cezar Borgia în "Umbra" lui David Esrig, alături de Gheorghe Dinică, şi Diomede în "Troilus şi Cresida", tot în regia lui David Esrig, ambele primind premiul Teatrului Naţiunilor, la Paris.

Este şi unul dintre cei mai îndrăgiţi actori-interpreţi tv, care a făcut istorie în divertismentul de televiziune. Despre Dumitru Ru­căreanu nu se mai vorbeşte însă la fel de mult astăzi, când el preferă să stea retras, departe de lumea dez­lăn­ţui­tă... În ziua în care ne-am întâlnit, ningea. Mi-a spus pe jumătate amu­zat, pe jumătate întristat: "Cum să te simţi în Bucureşti, când într-o juma de oră toată zăpada asta albă frumoa­să, devine cenuşie?! Aştept primăvara...".

L-am invitat să ne întoarcem în timp, într-o altă iarnă, de acum 50 de ani, când începea drumul lui îm­preu­nă cu cel al Teatrului de Comedie pe care-l crea Radu Beligan... Încet, încet, Dumitru Rucăreanu spune povestea unei lumi care a rămas închisă într-un acolo şi atunci la care revine din când în când.

"Lumea?! Lumea atunci era la fel. Dar cine avea treabă cu lumea? Ţin minte că noi ne făceam treaba şi că n-am făcut politică. Dar să-ţi spun cum a fost... Începând din 1956 Fa­cul­tatea de Teatru, la clasele unor mari actori, Nicolae Bălţăţeanu şi Aura Buzescu, a treminat o serie de fete şi băieţi care au ajuns mari actriţe, mari actori... Din păcate, au dispărut Silvia Popovici, Amza Pellea, Gheor­ghe Cozorici, George Constantin, Silviu Stănculescu...

Dar au rămas în viaţă personalităţi ca Sanda Toma, Albu­les­cu, Victor Rebengiuc. Şi când am terminat facultatea am fost repartizaţi la Teatrul Naţional din Craiova. Primul care s-a speriat a fost Am­za. Zice: «Aoleu, ne mănâncă olte­nii...». Şi ne-au mâncat trei ani cât am stat acolo, dar cu dragoste şi cu inima deschisă. Am avut o perioadă superbă la Craiova.

Pe urmă am ajuns la «Nottara», fostul teatru al armatei, de unde, acum 50 de ani, maestrul Beligan a luat patru actori, printre care şi eu. Şi ne-a chemat la Comedie, iar de 50 de ani sunt la Teatrul de Comedie. Am ieşit la pensie şi joc în continuare din când în când... Ei, şi uite-aşa, prin 1965, la Teatrul Naţiunilor, la Paris, sub conducerea maestrului Beligan, au ajuns trei piese ale acestui Teatru de Comedie, în care jucam şi eu: «Rinocerii», «Um­bra» şi «Troilus şi Cresida», care a şi luat un mare premiu, datorită căruia ulte­rior am bătut toată Europa."

Într-o seară minunată, de care astăzi puţini îşi mai amintesc, la Sala Sarah Bernhardt din Paris, se întâmpla una dintre micile minuni pe care teatrul le făcea pe vremea aceea. Trupa Teatrului de Comedie ridica în picioare toată crema lumii teatrale europene şi câştiga premiul Teatrului Naţiunilor cu spectacolul "Troilus şi Cresida".

"Nu pot să pomenesc acum toată distribuţia, toţi erau senzaţionali. Rezoneurul piesei era jucat de bunul meu prieten, marele actor şi marele om Gheorghe Dinică. Şi la final după ce se desfăşura misiunea pe text shakespearian, el ieşea din scenă, era îm­bră­cat în zdrenţe, în cipici şi spunea nişte fraze în care concluziona că lumea asta e urâtă. Când să iasă din scenă, la indicaţia unui mare regizor, David Esrig, călca într-un rahat... Urla fără replici şi cu unul dintre ci­pici se ştergea de rahat la public. Iamginează-ţi, Sarah Bernhardt, sală plină de specialişti, printre care Peter Brook... A avut aplauze totale, iar la închiderea spectacolului... aplauze o dată, de două ori, de trei ori şi, în spatele meu, un alt mare actor, Dem Rădulescu, la un moment dat, la a cincea sau a şasea cortină a zis încet, dar noi l-am auzit: «De-ar da şi ăştia o bere măcar...»."

Râde încântat de amintire şi apoi spune cu detaşare... "Dar n-aveam noi tâmpenii de-astea cu vedetismul. Acuma, care cum îl cauţi în ziare e vedetă... Cine-o fi, nu-l ştii, de ce-o fi vedetă?! Habar n-ai... Ai pieptul mai mare eşti vedetă. Noi nu foloseam termenul ăsta. N-aveam treaba asta cu vedetismul. Noi ne făceam treburile bine. Uite, ca să-ţi dai seama cum era treaba. Mie îmi plăcea să şi cânt. Şi cânt bine la acordeon. La Craiova, aveam o formaţie, cântam la baluri şi la ceaiuri, şi o dată Amzulică zice: «Bă, am o nuntă, la un învăţător, pe undeva, pe la Dăbuleni, ce zici, vii?». «Păi de ce să nu vin.» Aveam o formaţie de vreo patru-cinci oameni. Ajungând la satul respectiv, pe lângă Dăbuleni, a venit o căruţă după noi. Am urcat basul, am urcat toba, acordeonul, şi căruţa era dusă de un cal. El era cal, arăta a cal, avea ochi, urechi, coadă şi în rest oase. Aşa un cal slab n-am văzut în viaţa mea. Mergeam la pas. La un moment dat Amzulică zice: «Nene, nu poţi să mergi mai iute, că întârziem acolo?». «Vreţi mai iute?» şi-a tras pălăria pe cap, a luat hăţurile s-a înţepenit şi a strigat: «Miliţia!». şi a plecat calul ăla ca din puşcă. Amintiri... frumoase. Şi fără fiţe de vedetă."

Vorbim despre divertisment.
Ce-a fost şi ce-a rămas. Ce înseamnă pentru un mare actor divertismentul de televiziune, după ani întregi în care a delectat milioane de telespectatori... "Cred că e o ştiinţă. Uite cum stă treaba cu divertismentul ăsta. Un mare actor al lumii, Lino Ventura a fost întrebat: «Ce înţelegeţi prin film?». Sunt 60 de ani, ţin minte şi acum. Păi, zice: «Filmul în primul rând e scenariu, în al doilea rând, se complică, fiindcă e tot scenariu. Şi în al treilea rând e groaznic, pentru că e tot scenariu...». Păi dacă n-ai ce spune... Cam asta e şi cu divertismentul. Acum e vorba de text. Aşa, să-ţi arăţi fundul, e uşor şi oricum se vede... Eu aş fi vrut să mă fac muzician. Dar când am venit la facultate şi am văzut programa analitică a Conservatorului, mi-am dat seama că nu e de mine. Voiam să fac dirijat simfonic. Muzica e cea mai mare dintre arte. Teoria mondială e sunet. Primul lucru când te naşti e sunetul. Când începi să deschizi pleoapele e sculptura, pictura şi pe urmă vine nenea teatru... Teatrul e undeva cam pe locul patru. În orice caz după muzică, pictură sau sculptură..." Şi totuşi Dumitru Rucăreanu a ales teatrul, a ales un drum care a început cu o poveste de viaţă spusă în faţa unei comisii formate din mari actori. 

"Nereuşind să dau examen la Conservator m-a luat un amic de mână şi mi-a zis că de ce nu dau la teatru. Zice: «Nu ştii o poezie?». Ba ştiu. Ştiam o poezie de Coşbuc... şi m-a întrebat cineva din comisie. «Spune ceva din viaţa dumitale.» Ce viaţă avusesem eu?! Că în liceu eram mai mult corigent, dar mă treceau pentru că eu conduceam orchestra liceului, tangouri, valsuri... şi mi-am adus aminte. Eu mai cântam cu acordeonul pe la Constanţa. Şi la un moment dat – întâmplare – a venit un bărbat superb la mine şi zice: «Bă, tu cânţi şi eu prind peşte, hai să vedem, poate ne iese ceva. Dormi la mine». Era Ilarion Ciobanu. Superb om şi actor! Când mi-au pus întrebarea: «Zi ceva din viaţa dumitale, ce dracu’ să zic?!». Şi le-am spus ce-mi zisese Ilarion Ciobanu: «Dacă ţi-e foame, pe sub pietre pe aici, sunt scoici. Le scoţi, le cureţi aşa puţin, dar nici nu trebuie să le cureţi, iei două cărămizi, o tablă şi le pui pe ea... şi de la foc se deschid. Şi treaba aia dinăuntru o mănânci». Eu asta o povesteam pe scenă, la examenul meu de intrare în facultate în faţa unor mari profesori. Timică s-a întors spre Bălţăţeanu, eu auzeam... «Bă», zice, «tu ai mâncat de-astea?» şi aşa am intrat cu 10 şi am ieşit cu 10."

Îl rog să se întoarcă acum cu gândul în faţa comisiei de actorie şi după experienţa unei vieţi să încerce să spună o nouă poveste sau câteva vorbe, să dea din nou examen la actorie... Răspunsul duios-amar vine pe negândite: "Mi-a murit soţia acum trei ani, o mare doamnă, fostă ziaristă. Eu plecam... Nu la beţii, la chefuri. Cu Dinică. Şi veneam după două zile acasă. Nu mă bătea la cap atunci, dar după vreo două zile mă întreba: «Unde ai fost alaltăieri seară?». Şi tot ea răspundea: «Aha», zice, «ştiu, ai filmat...». «Da, mamă, am filmat cu Dinică, la Moldova...» şi ce să-ţi mai povestesc? Când o să mor vreau să fiu incinerat şi cenuşa mea o s-o arunc în mare. Prefer ca cenuşa mea să fie aruncată în mare decât să mă mănânce viermii... Dacă regret ceva? Da, regret că am fost neserios. Dar nu regret viaţa de actor. Mi-ar fi plă­cut să fiu muzician, dar viaţa de actor nu o regret." Şi când vine vorba de muzică şi de muzica actuală, Dumitru Rucăreanu o spune limpede: "Texte­le lipsesc în muzica de azi".

Textele şi un anume fel de a te raporta la lume şi la muzică şi la teatru şi la tot ce există. "Nu mă de­ranjează, dar după mine e o inepţie... ţin minte o întâmplare cu bunicul meu. Aveam nişte pantaloni nu rupţi, dar mai tociţi. Şi zice: «Ce vrei să te faci tu?». Zic: «Moşule, mă duc la Bucureşti». Nu văzusem Bucureştiul. Zice: «Vezi, că pe-acolo e teatru». Şi apropo de ce se întâmplă acum: «Băi, când te-oi duce la teatru»... şi s-a uitat la panta­lonii mei, «să nu te duci cu nădragii rupţi în cur. Când te-oi duce la teatru îţi iei căciula a nouă...» Un punct de vedere... În rest? Mi-e dor... Mi-e dor de toţi colegii mei. Pentru că, lăsând la o parte că erau mari actori, erau oameni deschişi şi oameni adevăraţi."

Citiţi toate articolele din campania Jurnalului Naţional - Români care mai au ceva de spus

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 



Afisari: 5410
Serviciul de email marketing furnizat de