Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Peste drum de uzină, pe pajiştea încă verde în iarnă, câţiva cai păşteau liniştiţi, neştiutori, exact pe locul unde în 1999 se extrăgea aur din pirită, printr-un procedeu care folosea cianura. Vaporii de cianură ajungeau la blocurile aflate la 100 de metri de acest iaz de steril, în nările şi în plămânii locatarilor. Unul dintre copiii care se jucau în apropierea iazului era Paul Tătar, un băiat de 17 ani căruia cianura i-a agravat astmul bronşic. Pentru el, dar şi pentru ceilalţi 140.000 locuitori ai oraşului Baia Mare, Gheorghe Tătar, "colonel de armată în rezervă, cetăţean european, român, ardelean, maramureşean, locuitor băimărean", aşa cum se prezintă el însuşi pe documentele oficiale, s-a ridicat împotriva statului român şi a scris pe hârtie, cu litere majuscule, o scrisoare către Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).
Când firma australiană Esmeralda a făcut un contract cu Remin şi s-a înfiinţat SC Aurul, în 1996, patronii au arătat că exploatarea minereurilor în iazurile de decantare se va face prin tehnologia numită "cu circuit închis", care trebuia să împiedice orice deversare a deşeurilor în mediul înconjurător. Minereul era depus în iazul de decantare Meda, supus separării şi extracţiei prin dizolvare cu cianură de sodiu. Ceea ce rezulta era transportat prin conductă la iazul Bozânta, iar apele cu cianură erau recirculate. Pe 30 ianurie 2000, iazul Bozânta s-a rupt şi a produs o catastrofă ecologică; acest iaz comunică cu râul Săsar, care se varsă în Lăpuş, ale cărui ape ajung în Someş, Tisa şi Dunăre. O dată cu apa a circulat şi cianura, care, conform raportului Task Force Baia Mare, realizat în decembrie 2000 la cererea comisarului pentru mediu al Uniunii Europene, a omorât aproximativ 1.000 de tone de peşte. Domnul Tătar nu a putut să rămână indiferent: "În iunie 2000 am intrat în greva foamei şi am solicitat închiderea uzinei, apoi m-am adresat la CEDO, acuzând genocidul prin poluare". A făcut demersuri şi pe plan local; a arătat riscurile pe care le presupune viaţa într-un mediu poluat pentru locuitorii oraşului Baia Mare în documente înaintate către Ministerul Mediului, Primăria Baia Mare, Delegaţia Comisiei Europene în România, Cabinetul Primului Ministru, Preşedinţia României, Prefectura Maramureş. A depus plângeri penale împotriva membrilor conducerii uzinei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Baia Mare, la Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş, la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi la Ministerul Justiţiei. Dar totul a fost în zadar.
"La CEDO nu te primeşte dacă nu faci tot ce trebuie mai întâi pe plan local. Între 2000 şi 2005 am scris mai multe hârtii la CEDO. Trebuie să ai o răbdare bolnăvicioasă ca să reuşeşti", mărturiseşte domnul Tătar. Pe 5 iulie 2007, cererea lui a fost declarată admisibilă. Gheorghe Tătar a primit telefon de la grefierul român de la CEDO, care i-a spus să facă cerere de daune morale şi materiale. "Mi-a zis că ar fi bine să-mi iau un avocat. În vara lui 2007, m-au sunat de la APADOR-CH şi mi-au oferit serviciile avocaţilor lor", îşi aminteşte el. Pe 23 octombrie 2007 a avut loc şedinţa publică în care s-a dezbătut cauza "Tătar împotriva României". "Am mers singur la Strasbourg. M-am întâlnit acolo cu cele două avocate de la APADOR-CH. Acolo încă trei avocaţi – doi din Anglia şi unul din Franţa – mi-au oferit gratuit serviciile lor. Am cerut 150.000 de euro daune materiale, pentru că fiul meu urma să se trateze toată viaţa pentru astm bronşic. Capacitatea pulmonară nu se mai reface. Am mai cerut 100.000 de euro daune morale, la care se adăugau cheltuielile de judecată", spune domnul Tătar. El n-o să uite niciodată sala imensă, unde i s-a judecat procesul, cu 400 de locuri, în culori sobre, ocupată până la refuz cu ziarişti şi studenţi la drept din toată Europa, şi nici prezidiul la care se aflau cei nouă judecători, aflat la vreo 50 de metri de primul rând. "S-a prezentat punctul meu de vedere, în engleză, apoi a vorbit reprezentantul statului român, care a mers pe varianta că nu există legătură cauzală între boala fiului meu şi cianură."
El îşi aminteşte că judecătorii i-au pus lui trei întrebări, iar reprezentantului statului român – 15. Una dintre întrebările primite de reclamant a sunat cam aşa: "Domnule Tătar, dacă statul român vă despăgubeşte şi vă dă bani să vă mutaţi, acceptaţi?". El le-a arătat că locul lui de veci e în Baia Mare, că e legat afectiv de oraşul acesta şi că nu vrea să plece nicăieri în altă parte. "Cum să mă mut eu şi alţi 140.000 de oameni, în loc să se mute uzina?", s-a arătat nedumerit Gheorghe Tătar. L-au mai întrebat dacă fiul lui a fumat. "Poate că a fumat", a venit răspunsul. "Dar întrebaţi-l pe domnul judecător de lângă dumneavoastră dacă fumează şi dacă are astm bronşic!" În pauză, reprezentanţii presei au vrut să afle mai multe despre fiul său. "E înalt, frumos, dar bolnav", şi-a descris domnul Tătar fiul.
"Pe 27 ianuarie 2009 am aflat sentinţa. Avocata mi-a spus: «Aţi câştigat şi n-aţi câştigat! Nu aţi primit despăgubiri, dar statul român a fost condamnat pentru că nu a asigurat un mediu nepoluat»". Curtea a ajuns la concluzia că "autorităţile române nu şi-au îndeplinit obligaţia de a evalua în prealabil şi în mod satisfăcător riscurile eventuale ale activităţii în cauză şi de a lua măsurile corespunzătoare care să protejeze dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private şi a domiciliului lor, precum şi, în termeni mai generali, dreptul de a se bucura de un mediu sănătos şi protejat" şi a constatat că "statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a garanta dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii lor private şi de familie". Apoi a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat articolul 8 din Convenţia Drepturilor Omului, care stipulează că "orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale". CEDO a respins, cu cinci voturi la două, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile celui de-al doilea reclamant, adică Paul Tătar. Acesta solicitase suma de 146.789 euro pentru prejudiciul material suferit ca urmare a deteriorării stării sale de sănătate rezultate din activitatea societăţii Aurul, dar Curtea a considerat că nu există suficiente informaţii pentru a stabili un raport doză-efect în cazurile de intoxicare cronică cu cianură de sodiu: "Curtea consideră că, în speţă, incertitudinea ştiinţifică nu este însoţită de elemente statistice. Documentul întocmit de un spital din Baia Mare şi care atestă o anumită creştere a numărului de afecţiuni ale căilor respiratorii nu este suficient, de unul singur, să creeze o probabilitate cauzală. Prin urmare, Curtea constată că reclamanţii nu au reuşit să dovedească existenţa unei legături de cauzalitate suficient de clare între expunerea la anumite doze de cianură de sodiu şi agravarea astmului." De asemenea, reclamanţii ceruseră şi 50.000 de euro pentru prejudiciul moral suferit pentru că, în apropierea casei lor, funcţiona o exploatare industrială periculoasă pentru viaţa oamenilor. Curtea însă a fost de aceeaşi opinie ca şi Guvernul român, conform căruia nu există nici o legătură de cauzalitate între încălcarea Convenţiei şi prejudiciul pretins şi nu a acordat această sumă de bani, dar a decis atribuirea a 6.266 de euro doamnei Diana Olivia Hatneanu, avocata care l-a reprezentat pe Gheorghe Tătar. În 2001, SC Aurul a devenit, printr-o cesiune a activelor, Transgold SA, iar în ianuarie 2006, Transgold a devenit SC Romaltyn Mining SRL. Acum, firmei Romaltyn îi lipseşte autorizaţia integrată de mediu pentru redeschiderea uzinei. "Dar când o vor avea, nu va mai fi nimic de făcut. Vor s-o redeschidă, asta este tragedia", spune domnul Tătar. El a participat la organizarea unui referendum în Baia Mare, pe 25 iulie 2010, împotriva poluării în oraş. A trimis 100.000 de pliante locuitorilor, alături de 400 de voluntari, dar la referendum n-au venit mai mult de 13% dintre băimăreni. Nu s-au mobilizat în 2010 mai mult decât în 2000, când au văzut că fiii lor se îmbolnăvesc. "Mie nu mi-e frică, asta e diferenţa dintre mine şi vecinii mei. Mi-au zis, când am scris la CEDO: «Lasă, că faci tu!». Medicii au vorbit de «boli de origine necunoscută», iar recomandarea lor a fost: «Mutaţi-vă!». Eu nu am vrut să mă mut." Gheorghe Vasile Tătar e pensionar din 1998. S-a născut în Cavnic, localitate aflată în apropiere de Baia Mare; bunicul şi fratele său au fost mineri. A făcut liceul teoretic la Cavnic, apoi o şcoală militară şi Facultatea de Arme, Comandă şi Stat major, la Academia Militară din Bucureşti. Din 1980, locuieşte în Baia Mare, unde a fost comandant de unitate. "Nu fumez, nu beau, iubesc sportul, schiez. Îmi plac dreptatea şi adevărul. Dacă nu se face nimic pentru un mediu curat în Baia Mare, am să intru în greva foamei şi în nesupunere civică totală. Adică nu am să mai respect nici una dintre dispoziţiile autorităţilor", spune fostul militar. În august 2009, a trimis din nou o plângere la CEDO. A fost acceptată şi acum există dosarul "Tătar împotriva România (II)". Fiul său, economist, bolnav de astm pe viaţă, i-a spus într-o zi: "Tată, nu mai pot să stau în ţara asta!", şi a plecat, în iunie 2010, în Anglia.
