Istoria cosmetizată de Mircea Vodă

“Carol I: Un destin” este filmul unde Mircea Vodă a găsit răgazul să depene cîteva crîmpeie din viaţa lui demnă de un roman.

Vodă creează chipuri. Este machior şi a lucrat în ultimii 50 de ani pe platourile de filmare ale celor mai importante pelicule din cinematografia românească de dinainte de ’89, alături de cei mai mari actori şi regizori români. “Carol I: Un destin” este filmul unde Mircea Vodă a găsit răgazul să depene cîteva crîmpeie din viaţa lui demnă de un roman.

• Jurnalul Naţional: Ce filme mari aţi prins de cînd aţi intrat în branşa asta? Aţi fost şi la “Dacii”?

Mircea Vodă: Am prins şi “Dacii”. Am făcut filme foarte grele la viaţa mea. Nu le-am făcut chiar pe toate, dar la cele mai importante am participat şi eu. Am lucrat şi la “Wilhelm”.

• Care a fost cel mai dificil personaj pe care a trebuit să-l faceţi?

Nu mi-a fost foarte greu niciodată. Chiar dacă trebuia să modelez nasuri, să schimb fizionomii. Şi fără să mă laud, machiorii din România termină treaba ca timp faţă de americani de două-trei ori mai repede, pentru că ei fac pe bucăţele. Unul face numai ochii, altul nasul, apoi vine peruchierul pentru păr şi barbă. Eu le fac pe toate cap coadă, pentru că aşa am învăţat.

• Şi la “Carol I: Un destin” aţi avut mult de lucru ca să o faceţi pe Andreea Şofron să semene cu Regina Maria?

Nu a fost chiar atît de mult de muncă. M-am inspirat după poze şi din discuţiile cu domnul Sergiu Nicolaescu. Pentru că altfel nu se poate, trebuie să existe comunicare între tine şi regizor ca să iasă treaba bine. El ştie mult mai mult ca istorie şi are scenariul în minte.

• Domnului Nicolaescu a trebuit să-i faceţi ceva anume ca să se apropie de Carol? Pentru că despre dînsul s-a spus că seamănă destul de mult cu regele.

Seamănă, dar a trebuit să mai lucrez la el. Nu spun ce anume i-am făcut, pentru că spectatorii trebuie să placă personajul aşa cum îl văd pe ecran, fără să ştie amănunte din culise.

Vreau sînge adevărat!

• Ce amintiri păstraţi din cariera dvs?

O să vă spun de la filmările la “Amintiri din copilarie”, cu Ciubotăraşu. Mă respecta din cale afară, pentru că era chel şi eu trebuia să-i fac o perucă leită cu ce avea Creangă în poza pe care o ştiam toţi din manualele de şcoală. Şi avea Creangă un păr! S-au întîmplat multe. Mai ales la filmele la care am lucrat cu Sergiu Nicolaescu. Cu domnul Nicolaescu am o amintire de pe vremea cînd lucram la Francois Villon. Uneori are şi el zile mai proaste, cînd nu-i convine cîte ceva, zile în care parcă nu ar vrea să filmeze şi găseşte tot felul de motive ca să oprească filmările. Aveam figuraţie multă la filmul respectiv. Francezi, italieni... Trebuia să realizez o rană. Uneori, în meseria asta, am mai lucrat şi cu sînge adevărat, nu de om, ci de animal, ca să fie mai real. Machiasem în ziua cu pricina zeci de actori, iar domnului Nicolaescu nu-i prea venea să filmeze. Şi atunci mi-a spus că nu continuă, pentru că dorea ca rana pe care trebuia să i-o fac lui să fie cît se poate de reală: “Vreau sînge, nu am sînge adevărat!”. “Staţi domne, că am artificial,  l-am folosit la ceilalţi actori şi a ieşit bine”, i-am spus. “Nu, am nevoie de sînge natural, că altfel nu filmez!” Atunci mi-am amintit că vizavi de locul unde filmam era un cabinet medical şi m-am dus la ei: “Ia-mi o seringă de sînge şi dă-mi-o”, i-am spus asistentei. “Ce, ai înnebunit?” “Dă-o, domnule, încoace, că nu vrea să filmeze”, m-am rugat disperat. Şi mi-a dat-o. M-am dus cu seringa la Nicolaescu şi l-am întrebat: “Acum filmezi?” S-a uitat la mine zîmbind, cu ochii la plasturele de pe braţul meu şi mi-a zis: “Mă, tu eşti nebun?” Dar a filmat.

Orfan de război

• De cîţi ani faceţi meseria asta şi de cît timp lucraţi cu Sergiu Nicolaescu?

Cu Sergiu Nicolaescu am lucrat în total vreo 16 ani. De la vreo 20 de ani lucrez în branşa asta, deci de vreo 50 de ani. Dintr-o întîmplare am ajuns să fac meseria asta. În şcoala generală primeam o mulţime de diplome pentru desen. Eu sînt orfan de război şi căutam să fac fel şi fel de lucruri. S-a dat un anunţ de angajare ca desenator la desene animate şi, convins de un prieten de familie, un doctor, m-am prezentat în ultima zi de concurs la Popescu Gopo bătrînul. Mi-a dat o temă cu un copil, o minge şi un cîine. M-a întrebat dacă mai văzusem desene animate pînă atunci. Nu mai văzusem, că nu prea aveam bani să mă duc, şi mi-a explicat el despre ce este vorba. După test m-a pus Gopo bătrînul la masă şi mi-a spus: “Băi Voievode, ascultă la mine, te duci acasă şi nu mai vii aici pînă nu-ţi faci analizele. Eu nu am spus nimic, dar m-am dus la doctorul prieten de familie şi i-am zis supărat că m-a trimis acasă, şi că m-a pus să-mi fac analizele, că m-a făcut nebun. Jale, ce mai. A rămas ăla uimit şi m-a luminat că aşa trebuie să se întîmple cînd eşti angajat. Aşa am ajuns să lucrez acolo cam un an. Apoi, pentru că la machiaj aveau nevoie de cadre tinere şi talentate, am fost transferat la un foarte bun machior de televiziune, Ştefănescu. Şi de aici a început totul. Am lucrat numai în cinematografie pînă în 1989. Şi pentru că lucram şi cu străini, m-au filat la un moment dat că mă pricepeam la toate şi că aşa nu mai pierdeau timpul schimbînd oamenii. Guvernul francez mi-a acordat o bursă de onoare. Nu eram membru de partid şi nici nu am fost vreodată. Pesemne că s-a întîmplat acest lucru şi pentru că scrisese în L’Humanite că în România cinematografia este de foarte bună calitate, că machiajul este profesionist, actorii şi regizorii, foarte talentaţi.

• Dintre actorii străini, cine v-a trecut prin mînă?

După ’89 am lucrat cu mulţi actori străini: Harvey Keitel, Denis Hopper, actriţa Kelly Brook, iubita lui Billy Zane...

• Am văzut că aveţi poza domnului Nicolaescu lipită pe oglindă. Să înţeleg că sînteţi un fan înfocat?

A rămas acolo de la o glumă pe care mi-au făcut-o anul trecut colegii din echipa de filmare de la “Supravieţuitorul”, unde Sergiu Nicolaescu îl joacă pe comisarul Moldovan la bătrîneţe. Mi-au furat oglinda asta care are două feţe şi au lipit pe una dintre părţi o poză cu Nicolaescu în chip de comisarul Moldovan în tinereţe. Pentru că eu folosesc oglinda asta cînd îi arăt cum l-am aranjat. Dar pentru că oglinda are două feţe, nu mă mai uit cînd o scot. Şi i-am dat-o cu partea pe care era lipită fotografia. S-a amuzat, bineînţeles.

Doctorii îmi luau răniţii

• Aţi lucrat cu Sergiu Nicolaescu şi la seria comisarul Moldovan?

Am fost împreună la “Războiul de independenţă”, la “Mihai Viteazul”, la “Linia I”, la “Ringul”, pe care l-am filmat în RFG, la “Ciuleandra”... Dar am lucrat şi cu alţi regizor mari. Cum e filmul “Ciprian Porumbescu”, regizat de regretatul Gheorghe Vitanidis. Era prieten cu Nicolaescu. Au şi lucrat împreună la “Războiul de independenţă”. Îmi aduc aminte cum îi făceam lui Vlad Rădescu renumitele bucle ale lui Porumbescu. Bine, acum Rădescu le-a pierdut. Timpul, ce să-i faci. Şi de la “Ciuleandra” am amintiri frumoase. Actriţa din “Ciuleandra”, Anca Nicola, nu avea în realitate părul atît de lung, aşa că eu trebuia să-i pun cozile alea superbe, din păr natural. Iar la “Războiul de independenţă” s-a petrecut o grozăvie pe care nu o s-o uit niciodată. Lucram cu Vitalidis la cruce, Sergiu era sus pe deal cu bateriie de tun. Se filma momentul în care se cărau răniţii cu căruţele. Cînd au început să tragă cu tunurile din toate părţile, caii s-au speriat şi figuranţii şi militarii din căruţe, aduşi pentru filmări, s-au răsturnat. Unii s-au rănit, au venit ambulanţele, a ieşit nebunie. Doctorii alergau şi luau răniţii, iar eu alergam după ei ca să le spun care erau răniţii mei, machiaţi de mine, şi care erau cei loviţi pe bune. Iar doctorii erau disperaţi că trebuia să se plece rapid cu răniţii la spital şi nu mai ştiau ce să aleagă. Ţipau la mine: “Spune, domnule, care e al dumitale?”. Aia da experienţă!