Steve Făinaru: Nu mă mai întorc în Irak!

Steve Făinaru este singurul jurnalist de origine română deţinător al unui Premiu Pulitzer, în 2008, pentru o serie de reportaje despre firmele de securitate care au obţinut contracte în Irak. Un om ale cărui principii nu l-au ţinut departe de jocul cu moartea, chiar dacă acesta s-a jucat "în deplasare", pe teren minat.

Jurnalul Naţional: Bunicul tău a fost român. Ţi-a vorbit vreodată despre ţara în care s-a născut?
Steve Făinaru: Din păcate, a murit când eu aveam 6 ani şi nu am apucat să-l cunosc. Tot ce ştiu este că a emigrat din România în Statele Unite şi că bunica mea era din Franţa.

În ceea ce-l priveşte pe tata, n-a fost niciodată în România, n-a vorbit niciodată această limbă, iar bunicul şi bunica au divorţat când tata avea 10 ani. Ei locuiau în Detroit, iar după divorţ, tata şi bunica s-au mutat în California. Astfel, tata a fost oarecum departe de bunicul şi n-a mai avut ocazia să afle date din istoria tatălui său.

 

Iată, te afli în România. O ţară de care eşti puţin legat, având în vedere originea bunicului tău, dar pe care abia acum ai reuşit să o vezi. La o primă vedere, cum ţi se pare?
Este diferit faţă de cum am crezut că o să fie, înainte să venim. Nu ştiu exact cum să explic asta, însă... este altceva decât îmi imaginasem eu. Poate şi pentru că au trecut deja 20 de ani de la Revoluţie, perioadă despre care eu îmi formasem o anumită părere, având în vedere regimul comunist pe care l-a avut România.

Dar trebuie să spun că este, într-adevăr, ceva deosebit pentru mine şi fratele meu, Mark, să ne aflăm aici. Chiar dacă nu ne-am cunoscut niciodată bunicul, chiar dacă nu am vorbit niciodată în această limbă, simţim că o parte din noi aparţine acestui loc. În America, foarte multă lume ne întreabă, aproape săptămânal, care este originea numelui nostru şi de unde venim, mai exact. Chiar discutam cu fratele meu despre faptul că de ani la rând ne-am dorit să ajungem în România...

 

Ai fost în Irak. De 12 ori. Cu siguranţă, ai trăit acolo experienţe care te-au marcat pentru tot restul vieţii. Care au fost cele mai impresionante?
Mulţi dintre cei pe care i-am cunoscut în Irak, şi care-mi erau fie colegi, fie amici sau prieteni, au murit acolo. Este foarte trist şi foarte greu să ai astfel de amintiri, să fi trăit astfel de momente. Cât timp am stat în Irak, am realizat faptul că mulţi dintre aceia care au ajuns în acel loc au făcut-o, pur şi simplu, din spirit de sacrificiu şi nu din alte motive. Sunt oameni care îşi trăiesc viaţa la alt nivel, reporteri, oameni care lucrează pentru irakienii civili, care încearcă să le dea o mână de ajutor, oamenii din sistemul sanitar...

 

După tot ce ai văzut şi experimentat, îţi doreşti să te mai întorci în Irak?
Nu. Nu mai vreau să mă întorc. Călătoriile mele în Irak au luat sfârşit. Am petrecut destul de mult timp acolo şi mă simt, atât fizic, cât şi psihic, extenuat. A fost o experienţă foarte dură, dar, ca jurnalist, a fost un pas foarte important. Am vrut să fiu parte a evenimentelor de acolo, să cunosc îndeaproape acele realităţi. Să investighez pe cont propriu şi să fiu martor direct al acelor evenimente istorice.

 

Care-i părerea ta generală despre situaţia din Irak?
De când am fost eu ultima oară, cred că, totuşi, situaţia este ceva mai bună. Oricum, a fost şi încă este un adevărat dezastru ce se petrece acolo pentru irakieni. Nimeni nu ştie cu exactitate câţi irakieni au fost ucişi, dar sunt sute de mii şi, de asemenea, din ţara mea, vreo 4.000 de soldaţi au fost ucişi, 20.000 au fost răniţi, ca să nu mai vorbim de jurnalişti, şi mercenari.

Dar este vorba totuşi despre nişte vieţi omeneşti distruse, despre nişte copii care şi-au pierdut taţii, care trăiesc în teroare. Cred că va mai trece mult timp până când lucrurile vor ajunge într-un stadiu relativ normal.

 

Ai avut probleme din cauza articolelor pe care le-ai scris şi a dezvăluirilor pe care, de multe ori, le-ai făcut?
Nu aş spune că am avut probleme, ci doar că unii erau deranjaţi de informaţiile pe care le aduceam. Mulţi dintre cei despre care am scris nu au fost mulţumiţi de ceea ce am relatat, dezvăluit despre ei. Dar acesta a fost adevărul despre război. Adevăr pe care oamenii trebuie să-l ştie.

 

Dar s-au făcut presiuni asupra ta? A încercat cineva să te oprească să publici informaţiile?
Au fost câţiva care au încercat să-mi spună că nu am dreptate, în special contractorii de firme de securitate despre care am scris.

 

Ce înseamnă pentru tine premiul pe care l-ai primit?
Este o onoare incredibilă, pentru că, înainte de toate, cred că este recunoaşterea muncii tale. Ceea ce înseamnă că ţi-ai făcut datoria, că ai făcut tot ce ai putut mai bine pentru meseria ta. Pe de altă parte, m-am simţit umil... nu am crezut că aşa ceva a putut să mi se întâmple chiar mie. Nu realizez nici măcar acum. Este un premiu acordat unor oameni pe care eu i-am considerat mereu eroii mei, iar acum... să-l primesc eu....

 

Cum ţi-a schimbat el viaţa?
În primul rând, iată, oameni ca tine vor să stea de vorbă cu mine, să-mi adreseze fel şi fel de întrebări, ceea ce este măgulitor, pentru că îmi face mare plăcere să vorbesc despre munca mea. În plus, cred că în felul ăsta reuşesc să atrag atenţia asupra problemei despre care am scris în articolele şi cărţile mele, ceea ce este important.

 

Dacă ai putea să te întorci în timp, ai urma aceeaşi traiectorie a vieţii tale, inclusiv partea legată de experienţele trăite în Irak?
Nu ştiu ce să zic, este destul de greu să răspund... Dar, da, cred că aş face asta, deşi tot ceea ce s-a întâmplat legat de Irak nu a fost deloc simplu pentru mine şi pentru familia mea. Am un băiat, care acum are 10 ani, şi cred că i-a fost foarte greu să stea destul de mult timp fără mine.

Mi-a murit tatăl în timp ce mă aflam în Irak şi am regretat enorm faptul că nu am putut fi alături de el în ultimele momente şi nici măcar la înmormântare. Pur şi simplu distanţa a fost prea mare ca să mă pot întoarce la timp. Este foarte greu să ai astfel de amintiri, dar asta este viaţa. Trebuie să ţi-o trăieşti aşa cum este. Oricum, nu mai poţi da timpul înapoi, nu mai ai cum să schimbi trecutul, de aceea cred că trebuie să faci tot ce-ţi stă în putinţă să trăieşti prezentul, să ai grijă de viitor.

 

Care-i lecţia de viaţă pe care ai primit-o de la întâmplarea numită Irak?
Ştii, cartea pe care am scris-o este, la urma-urmei, despre viaţă şi moarte. Aşa cum spune şi tatăl unuia dintre personajele din carte, este foarte important să le declari mereu celor pe care-i iubeşti că îi iubeşti, să încerci să petreci cât de mult timp cu ei, să înfrunţi problemele, să treci peste ele şi să mergi mai departe în viaţă. Poate a devenit deja un clişeu, dar când ai experienţe precum am avut eu în Irak, când te pândeşte moartea la fiecare pas, ajungi să te schimbi, să devii mai puternic.

 

Crezi că într-o bună zi ai să-ţi schimbi meseria?
M-am schimbat mult faţă de cum eram în momentul în care am plecat în Irak. Acum mă preocupă mai mult siguranţa mea, am devenit mai prudent, dar voi merge mai departe cu munca pe care o fac. Îmi place foarte mult să scriu şi o să mai scriu multe cărţi. Spre exemplu, în momentul de faţă mă ocup de o anchetă, în Mexic, legată de traficul de droguri. Şi asta am să continuu să fac. Tot pentru Washington Post.

 

Nu ştiu dacă ai să-mi răspunzi la întrebarea asta, dar... ai încredere în Guvernul ţării tale?
... Aş răspunde astfel... Când am plecat prima dată în Irak, cei din Guvernul american mi-au prezentat o versiune a realităţii de acolo. Dar ceea ce am văzut eu a fost cu totul altceva. Era opusul. Prin urmare, am învăţat să nu mai cred decât ceea ce văd cu propriii ochi. Să mă bazez pe raţionamentul meu, pe judecăţile mele.

Nu este neapărat necesar să crezi realitatea pe care ţi-o prezintă ei, pentru că, la urma-urmei, este doar imaginea pe care vor să o promoveze şi pe care ei vor ca tu să o crezi. Şi, sincer, când spun asta nu mă refer numai la Guvernul american, cred că este o situaţie care priveşte toate guvernele lumii, care, de multe ori, nu fac decât să promoveze o realitate a lor.

Este doar o strategie. Dar este foarte important ca, într-o democraţie, oamenii să creadă în propriile lor realităţi, să vadă adevărul adevărat. Repet, ceea ce am învăţat din Irak, şi consider că este foarte important, este că trebuie să ai încredere în propriile judecăţi.

 

"Ne simţim români"
Steve Făinaru, ca şi fratele său mai mic, de altfel, Mark, a moştenit talentul jurnalistic din familie. Bunicul său, român, după ce a emigrat în America, la sfârşitul anilor '30, s-a stabilit în Detroit şi a scris, până în 1948, pentru săptămânalul "Românul-American", iar bunica lui a fost scriitoare. 

Steve (născut în California) a intrat în echipa Washington Post în 2000. Este absolvent al unei universităţi de jurnalistică şi deţine o diplomă, postuniversitară, în afaceri internaţionale. Între 2004-2007 a fost de şapte ori în Irak, însoţind divizii ale Armatei americane sau grupuri organizate aparţinând firmelor de securitate.

Despre decizia autorităţilor americane de a apela la firme de securitate private şi despre războiul din Irak, Făinaru declara: "A fost şi este un război fără ideologie sau planificare, iar mercenarii au oferit administraţiei acoperirea perfectă pentru a ascunde acest lucru. Nu trebuia să îi recrutezi sau să informezi Congresul în legătură cu ei, sau chiar, aşa cum s-a întâmplat cu preşedintele Bush, să ştii că există. (...) Multe dintre lucrurile pe care America le-a făcut în Irak sunt de neiertat".

Steve Făinaru a venit săptămâna trecută în România, la invitaţia Săptămânii Financiare, ocazie cu care şi-a lansat şi la noi în ţară cartea "Legea celor puternici. Lupta mercenarilor din Irak" (Big Boy Rules), în cadrul conferinţei organizate de Săptămâna Financiară şi Editura Litera Internaţional, "Banii, arma războaielor secolului XXI".

În România, Steve şi fratele său, Mark, au avut un program încărcat de întâlniri cu reprezentanţi ai instituţiilor publice. Fraţii Făinaru au fost primiţi de preşedintele Camerei Deputaţilor, Roberta Anastase, de ministrul de Externe, Cristian Diaconescu, de Titus Corlăţean, preşedintele Comisiei de Politică Externă a Senatului, precum şi de general-locotenent Teodor Frunzeti, rectorul Universităţii Naţionale de Apărare "Carol I".

Au vizitat Braşovul şi azi intenţionează să-şi petreacă o parte a zilei pe malul Mării Negre. "Suntem extrem de recunoscători pentru că am fost primiţi la un nivel atât de înalt şi, chiar dacă nu vorbim româneşte, ne simţim români", a spus Steve.