Victor Rebengiuc, într-un film delicat şi tandru. La 18 octombrie, “Câinele japonez” intră în cinematografe

Cea mai nouă producţie Libra Film (producător Tudor Giurgiu), “Câinele japonez”, de Tudor Cristian Jurgiu, îl are protagonist pe fenomenalul actor Victor Rebengiuc. Premiera oficială va avea loc la 18 octombrie, când pelicula va intra în sălile de cinema din Bucureşti şi din ţară. Filmul, o dramă de familie, e despre omenie, despre demnitate, verticalitate; e sensibil, e delicat, în special când e vorba de relaţia tată-fiu, bunic-nepot. Distribuţia o completează actorii Şerban Pavlu, Kana Hashimoto, Ioana Abur, Constantin Drăgănescu, Alexandrina Halic, Laurenţiu Lazăr, copilul Toma Hashimoto etc. Cu ocazia premierei, Victor Rebengiuc ne-a acordat un interviu.

■ Jurnalul Naţional: Spuneaţi la conferinţa de presă despre “Câinele japonez”: “... în Casa lui Giurgiu, un film de Jurgiu, filmat la Giurgiu”. Cine este nea Costache al lui Victor Rebengiuc din acest film?
■ Victor Rebengiuc: Costache Moldu este un om care îmi este foarte drag, pentru că a avut puterea să treacă prin foarte multe necazuri de-a lungul vieţii, o viaţă îndelungată. A suportat necazurile cu stoicism, a ştiut întotdeauna să se păstreze drept, să se păstreze curat şi să aştepte ca totul să se termine cu bine.

■ E o dramă de familie. Bătrânul Moldu îşi pierde soţia, casa cu tot ce a agonisit o viaţă, în urma inundaţiilor. Dar nu e accentuată tragedia, aşa cum vedem la televizor, în urma unor asemenea dezastre. Cum a fost tratat, din punct de vedere artistic, acest subiect?
■ Ei bine! Lucrurile se întâmplau după inundaţii, când oamenii încercau să mai găsească ceva după ce apele s-au retras. Şi el îşi caută printre rămăşiţele casei lui lucrurile care i-ar mai putea fi utile. Casa nu mai există. Dar asta e situaţia! E un om care nu se plânge, a găsit şi un primar bun, care i-a dat o altă casă, nelocuită. Sunt la noi multe case nelocuite. Chiar în satul în care am filmat, Vieru îi spune, erau case părăsite, alături cu casa în care filmam noi ¬ o casă frumoasă, dar pustie. Nu s-a urmărit nenorocirea, ci modul în care oamenii pot supravieţui nenorocirii, o pot primi în piept şi pot lupta cu tragedia, fără a fi copleşiţi de aceasta.

■ E un personaj puternic. Spectatorul se poate întoarce la Ilie Moromete, personajul din “Moromeţii” pe care l-aţi creat în urmă cu 27 de ani. E tot un ţăran, dar e altceva...
■ Da, toată lumea se va duce cu gândul la Moromete, pentru că e tot un ţăran şi se petrece tot într-un mediu rural. E un om tot cu probleme, munceşte, gândeşte cum să-şi rezolve viaţa mai bine şi cum să o ducă mai departe.

■ Este debutul în lungmetraj al lui Tudor Cristian Jurgiu şi aţi contribuit la succesul filmului. Acceptaţi uşor să filmaţi la debutanţi?
■ El era debutant, acum are un film la activ şi nu mai este debutant... Nu, nu m-a speriat. Nu e primul debutant cu care am lucrat. Nu am timp să lucrez cu toţi debutanţii care mă cheamă şi îmi pare rău că îi refuz pe mulţi dintre ei. Aici m-a atras şi rolul. M-am convins că regizorul ştie despre ce este vorba, căci a lucrat la scenariu, iar eu sunt un actor disciplinat: nu caut niciodată să-mi impun punctul de vedere, pentru că nu eu conduc un film; am un rol de rezolvat şi atât. Şi încerc ca rolul acesta să-l rezolv în limita esteticii ideilor pe care le are regizorul.

■ Aveţi o relaţie specială cu actorii din distribuţie, inclusiv cu micuţul Toma, cum îi spuneaţi în film Kojiţă, de la numele lui, Koji – nepotul lui Moldu venit cu părinţii din Japonia. O găselniţă de-a lui Nea Costache de a-şi dezmerda nepotul?
■ La proiecţia din cadrul Festivalului de la San Sebastian, unde a fost prezentat filmul, un român din sală a încercat să facă apologia cuvântului cojiţă, să le explice celor prezenţi că în română cojiţă e un diminutiv, e o coajă mai mică. Ne-au întrebat dacă noi am avut vreo ideee de i-am zis Kojiţă, dacă a fost un gând preconceput... Nu domnule, e un diminutiv şi cu asta gata; de la Koji, Kojiţă i-am spus!

■ Enigma titlului filmului o aflăm spre sfârşit şi ţine de o jucărie, un câine japonez, care vorbeşte în engleză.
■ Problema era, dacă se înţelege foarte bine. De ce îi spune filmului “Câinele japonez”? La filmare nu mi-am dat seama, dacă e suficient de clar. Văzând filmul, mi s-a părut că lucrurile se rezolvă, că răspunsul există.

■ Credeţi că s-ar găsi români să comenteze şi despre acest film, că vezi, Doamne, nu arătăm România în imagini frumoase? Ce părere aveţi despre astfel de opinii?
■ Nu iau în seamă asemenea opinii, pentru că a trecut epoca festivismului. Nu trebuie să arătăm ţăranii îmbrăcaţi în haine de sărbătoare dansând sârba pe scena căminului cultural şi toată lumea aplaudând fericită. Avem probleme, începând de la primul om al ţării, de la preşedinte, la cei din Guvern, din Parlament. Avem probleme cu toţii şi ei ar trebui să ni le rezolve. Dar cred că noi le rezolvăm problemele lor, până la urmă. Nu am de ce să fiu de acord cu cei care deplâng starea nu prea veselă, starea mai adevărată, mai de viaţă pe care o prezintă filmele româneşti din ultima vreme, că nu au altceva de prezentat.

■ Cum a fost primit filmul la Festivalul de la San Sebastian?
■ În sală erau vreo 600 de spectatori ¬ o sală plină! Publicul era de acolo, am aflat că au fost şi câţiva români. Am privit cu emoţie filmul, pentru că îl vedeam pentru prima oară, şi am fost surprins la sfârşit, căci au izbucnit nişte aplauze extraordinare, spontane şi la o intensitate nemaipomenită, care nu conteneau. Noi încercam să-i oprim, dar ei aplaudau în continuare. A fost pentru prima oară în lunga mea carieră, şi de teatru şi de film, când am trăit asemenea emoţii. Şi pentru asta chiar a meritat să fiu acolo, la festival, la San Sebastian.

■ Cum caracterizaţi acest film?
■ E la un nivel bun. E un film de care nu mi-e ruşine,  cu care pot să merg oriunde în lume şi să spun că eu joc rolul ăsta şi nu îmi este ruşine, nu mă ascund. Am făcut filme de care mi-a fost ruşine şi îmi este în continuare, din punctul de vedere al interpretării mele.

■ Ce filme vom mai vede cu dumneavoastră?
■ Am făcut în vara asta un film cu Radu Gabrea, şi nu ştiu ce o să urmeze. Probabil, un serial la PRO TV.