x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editie de colectie Cesaria Evora Un capoverdean în România

Un capoverdean în România

de Carmen Anghel-Dobre    |    26 Oct 2009   •   00:00
Un capoverdean în România
Sursa foto: Thomas Patrice/Hemis.Fr/AFP

Federico Da Luz Tavarez, nepotul Cesariei Evora, s-a hotărât să vină în România în anii '70.

Insulele Capului Verde sunt un mic paradis. Federico Da Luz Tavarez ne vorbeşte despre ţara sa. "Când au venit portughezii, acolo nu era nimeni, nu exista nici un om. Şi nu îmi este ruşine să spun de unde provin, ce origini am. Demult... portughezii aduceau sclavii din Africa Centrală şi din Africa de Sud. La Capul Verde era un punct de escală. Selectau cei mai buni bărbaţi - buni de muncă, cei mai puternici, îi luau şi îi duceau mai departe, în America. Femeile şi copiii îi ţineau acolo."

În vremurile acelea, europenii - olandezii, francezii, englezii - care erau în colaborare cu portughezii pentru că aceştia erau foarte buni navigatori, se foloseau de vapoarele lor. "Europenii s-au corcit cu africancele şi s-a făcut poporul acesta, care are 14 subrase. Eu am chiar în familie fel de fel de oameni. Portughezii au avut întotdeauna grijă de capoverdeni. Era poporul lor de suflet. În comparaţie cu cei din Angola, din Mozambic şi Brazilia, capoverdenii au avut un tratament special. Dacă aveau, să zicem, 20 de burse, opreau zece pentru portughezi şi pentru Capul Verde dădeau cinci. De aceea, când au devenit independenţi, cei din Capul Verde au avut oameni foarte pregătiţi, formaţi de portughezi."

S-au simţit capoverdenii oprimaţi? "Eu nu am simţit niciodată că am fost oprimat. În alte zone au avut probleme, dar noi nu. Ne-au educat altfel, faţă de englezi sau francezi. Se vede chiar şi în comportament."
Într-o zi, Federico Da Luz Tavarez s-a hotărât să vină în România.

"Am fost un elev foarte bun şi am câştigat o bursă ONU în 1976. Am avut de ales între România, Germania şi America. Am ales România. Pentru că eram practicant de karate. Pe vremea aceea românii erau foarte buni la judo, de-abia se lansase şi Nadia Comăneci, erau buni şi la handbal. Şi am spus: «Măi, ăştia au sport acolo de rup pământul! Să vezi ce karatist o să mă fac!» Tata era căpitan de vas în Germania şi nu voiam să fiu sub bagheta lui toată ziua. El voia să mă fac marinar, mama voia să mă făc preot."

Dar Federico a ales să vină în România, pentru că marea sa dragoste era sportul. A ajuns aici la 20 octombrie 1976. "La 22 octombrie l-am cunoscut pe Florentin Marinescu şi m-a îndrumat să deschid o şcoală a mea. Eu aveam centura neagră. Nu mai aveam de la cine să învăţ.

Aşa am plecat la Bacău, unde am pregătit şcoala de karate. După şase luni am venit la Bucureşti, acolo am jucat şi fotbal şi baschet. Atunci, studenţii străini aveau voie doar în divizia a doua. Am venit la Progresul. Nu puteam să combin şi facultatea, şi karate, şi fotbal. M-am lăsat de fotbal şi jucam baschet la echipa Politehnicii. Patru ani şi karate în fiecare seară! La un moment dat poliţia nu ne-a mai lăsat să predăm karate în săli. Am început să predau în aer liber pe Sportul Studenţesc."

Deşi vorbeşte de karate, l-am găsit la Federaţia de Fotbal-Tenis din cadrul Ministerului Tineretului şi Sportului. "Eu sunt director tehnic al acestei federaţii. În studenţie organizam şi Cupa Balaci de fotbal-tenis. Chiar adunam mai mulţi spectatori decât la un meci de fotbal. Bine, în afara celor de la Sportul-Dinamo, Steaua, Craiova.

După revoluţie noi am făcut Federaţia Română de Fotbal-Tenis, ne-am înscris la federaţia mondială şi eram şi jucător şi antrenor. Acum sunt director tehnic la Federaţia Internaţională de Fotbal-Tenis. Iar la karate sunt al patrulea membru al Federaţiei Europene de Wadokarate."

×
Subiecte în articol: cesaria evora editie de colectie