Bucureşti-Paris, alt “război rece”

În deceniul nouă, François Mitterrand a “întors” Franţa împotriva regimului Nicolae Ceauşescu.

 
Pe durata mandatului preşedintelui francez Valery Giscard d’Estaing (1974-1981) relaţiile politice franco-române se desfăşuraseră amical, în prelungirea deschiderii spre Est întreprinse de către Charles de Gaulle. De asemenea, România şi Franţa semnaseră, alături de alte 33 de state, Declaraţia de la Helsinki (1975), prin care se respectau, printre altele, suveranitatea, neamestecul în afacerile interne şi respectarea drepturilor omului. Venirea la putere a lui François Mitterrand, candidatul Partidului Socialist Francez, nu periclitase în vreun fel, această “linie”. Se pare că în cursa electorală pentru ocuparea celei mai înalte funcţii în statul francez, Mitterand, în criză de fonduri, ceruse şi primise bani şi de la Partidul Comunist Român. Momentul distanţării noului preşedinte francez de regimul de la Bucureşti este greu de precizat, fiind învăluit în culisele serviciilor secrete. Circulă şi o poveste – răspândită de ambele părţi. Potrivit unor surse neoficiale, DST (Direcţia de Supraveghere a Teritoriului) l-ar fi dezinformat pe Mitterrand, negând că românii ar fi contribuit cu vreun ban la victoria sa politică. Cert este că odată ajuns la Palatul Élysée, Mitterrand s-a “întors” contra lui Ceauşescu.

BANI NEGRI, CRIME ŞI SPIONAJ. Între Securitate şi DST se ducea de ceva vreme, cu “mijloace specifice”, un război surd. Încă din deceniul 7, serviciile de spionaj române, prin “reţeaua Caraman”, provocaseră mari neplăceri omologilor din “lumea liberă” prin penetrarea secretelor militare ale  NATO în baza sa din teritoriul francez. Nu peste multă vreme de la acest scandal a izbucnit altul, cu ţinta “dezvăluirii” grozăviilor de care era în stare regimul Ceauşescu prin serviciile sale speciale. În 1982, presa mondială a comentat îndelung “cazul Haiduc”. Un ofiţer al Securităţii “defectase” şi “mărturisise” că i se ceruse “să-i suprime” pe opozanţii români din emigraţie Virgil Tănase şi Paul Goma. François Mitterrand a condamnat întreaga afacere într-un discurs la Televiziunea Franceză.

ALT “RåZBOI RECE”. Veritabil moment zero al relaţiilor româno-franceze, “afacerea Haiduc” a avut urmări imediate, preşedintele Mitterrand amânându-şi vizita la Bucureşti pentru o dată nespecificată. La mijlocul anilor ’80 colaborarea dintre cele două state devenise practic imposibilă: în cadrul societăţii mixte Oltcit cooperarea se făcea greoi şi ambasadorii români la Paris erau acreditaţi cu dificultate. Desele încălcări ale drepturilor omului şi libertăţilor cetăţeneşti din România au rupt definitiv punţile dintre ea şi Franţa. Opinia publică franceză afla cu indignare din paginile presei, din emisiunile televiziunilor occidentale şi a programelor de la Europa Liberă, despre distrugerea monumentelor istorice, sistematizarea satelor şi politica demografică iniţiate de către Ceauşescu.

SCRISOAREA CELOR ŞASE. Un moment de tensiune între România şi Franţa s-a petrecut în primăvara lui 1989, cu ocazia publicării “Scrisorii celor şase”. Jean-Marie Le Breton, ambasadorul francez la Bucureşti între 1987-1989, cunoştea textul scrisorii chiar de la Corneliu Mănescu, semnatar al protestului, fost ministru de Externe şi ambasador român la Paris. Diplomatul francez aflase conţinutul scrisorii din discuţiile purtate între patru ochi, la reşedinţa sa, departe de vigilenta Securitate. După impunerea domiciliului obligatoriu celor şase semnatari, ambasadei Franţei i-a fost imposibil să-i mai contacteze.

În condiţiile schimbărilor înnoitoare din URSS şi Polonia, mapamondul aştepta şi de la Ceauşescu lansarea unui program de reforme. Cum speranţele Occidentului s-au risipit treptat, în primăvara lui 1989, guvernul francez l-a chemat de urgenţă, la “consultări”, pe ministrul ei de la Bucureşti. Era mesajul diplomatic prin care Franţa dezaproba politica de izolare a regimului comunist şi măsurile represive împotriva opozanţilor. La întreruperea negocierilor economice de către francezi, România a ripostat, spre disperarea familiilor franceze, cu “tărăgănarea” procedurilor de adopţie a orfanilor români.

ALĂTURI DE DISIDENŢI

Cunoscută şi apreciată în Occident pentru poziţia sa intransigentă faţă de regimul Ceauşescu, Doina Cornea a beneficiat de protecţia ambasadorului francez la Bucureşti, Jean-Marie Le Breton. Nerăbdător să o cunoască, s-a adresat lui Aurel Duma, adjunctul ministrului de Externe, folosind ca pretext calitatea de cetăţean francez a fiicei disidentei.

Precaut, pentru a nu stârni un conflict diplomatic, Le Breton a păstrat contactul cu Doina Cornea prin Yves Lorvellec, emisar al ambasadei, care se deplasa deseori la domiciliul ei din Cluj. În pofida acceptului verbal pe care i-l dăduse în particular lui Le Breton, Aurel Duma avea grijă să “protesteze” energic la ambasadă împotriva întâlnirilor cu Doina Cornea. În acelaşi timp, francezii anunţau întotdeauna “prea târziu” Ministerul de Externe român despre vizitele la Cluj. În schimb, Securitatea monitoriza atent întrevederile cu disidenta.

Matematicianul Mihai Botez şi soţia sa, arhitecta Mariana Celac, s-au aflat, de asemenea, în conul de atenţie benefică al diplomaţilor francezi de la Bucureşti.