“Noul curs” din “regimul Dej”

În desprinderea de sub tutela Uniunii Sovietice, deschiderea României spre “lumea liberă” s-a făcut prin Franţa.

Premise Şi strategii. Cum au acceptat partenerii democraţi colaborarea cu un stat din “lagărul socialist”, am aflat de  la Corneliu Mănescu, fost ministru de Externe al României (1961-1972). Statul român a închis divergenţele externe iscate de “naţionalizarea mijloacelor de producţie” (1948), proprietate a altor state sau cetăţeni străini pe teritoriul Românei, prin despăgubire. “Noi tratam cu guvernele ţărilor respective, le dădeam nişte sume forfetare şi  ele le împărţeau cum credeau de cuviinţă cetăţenilor lor”, a spus fostul diplomat. Întâlnindu-se la ONU cu Couve de Murville, Corneliu Mănescu a fost invitat de acesta să treacă prin Paris, unde au semnat acordul cultural al României cu Franţa, printre primele grupuri parlamentare de prietenie constituite din “părţi adverse” fiind, de asemenea, România – Franţa.

DELEGAŢIE ECONOMICå LA PARIS. “În vara anului 1959 – relatează Gaston Marin, unul dintre coordonatorii economiei din acea vreme – o delegaţie economică română, din care au făcut parte Bârlădeanu, Gaston Marin, Florescu şi Petri, a făcut o vizită la Paris cu ocazia căreia am purtat convorbiri cu Valery Giscard d’Estaing, ministru al Economiei şi Finanţelor, cu Flechet, ministru al Comerţului Exterior, cu Jeanneney, ministru al Industriei, cu mari firme ca Schneider, Pechiney şi altele. Au fost vizitate oraşele Grenoble, Gardane şi litoralul mediteranean. După aceste vizite şi convorbiri au fost contactate, printre altele, fabrica de semiconductori şi materiale electronice de la Băneasa, fabricile de alumină şi aluminiu de la Oradea şi Slatina şi, mai târziu, utilajele reformării catalitice de la Ploieşti, precum şi laminorul de tablă groasă de la Galaţi. Ne-am creat relaţii de lucru şi încredere, uneori chiar amicale, cu conducătorii firmei Schneider, doamna Schneider, prinţul De Brissac, Jean Laurens Delpech şi ai altor firme care şi-au trimis reprezentanţi permanenţi la Bucureşti cu scopul de a facilita derularea contractelor.”

ÎNTÅLNIREA DINTRE MAURER ŞI GENERALUL DE GAULLE. În cronologiile şi compendiile istorice, întâlnirea dintre primul ministru al unei ţări comuniste şi preşedintele Franţei pare lipsită de complicaţii. La 27 iulie-3 august 1964, aflăm din asemenea surse, Ion Gheorghe Maurer a vizitat Franţa şi a avut discuţii cu preşedintele ei, generalul Charles de Gaulle. Din alte evenimente apropiate, înţelegi însă că în privinţa strategiilor politice utilizate de Gheorghiu-Dej sunt încă multe necunoscute. În chiar ziua când delegaţia română pleacă în Franţa, bunăoară, la Bucureşti se află în vizită Nikolai Podgornîi, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Cu o săp-tămână înaintea plecării lui Maurer, fuseseră eliberaţi aproape 3.500 deţinuţi politici, ultima tranşă a eliberărilor care începuseră în 1962.

Peste trei decenii, Ion Gheorghe Maurer mi-a mărturisit că din toate momentele funcţiei sale de prim-ministru al României, exercitată pe parcursul a 13 ani, întâlnirea cu de Gaulle a fost cel mai bun. “De Gaulle mă invitase la palatul prezidenţial, dar nu el mă invitase în Franţa, mi-a relatat fostul prim-ministru.  Sigur că eu nu aveam după ce mă duce în Franţa decât dacă eram invitat de cineva. Am fost invitat, dar la alt nivel. De Gaulle, ştiind că sunt acolo şi auzind vorbindu-se despre mine în anturajul său – nu ştiu de către cine şi nu ştiu în ce termeni –, m-a invitat. De aceea şi-au imaginat cei din jur că este o vizită de curtoazie. Când am intrat în vizită la de Gaulle, am trecut în revistă o gardă, garda aceea, după o jumătate de ceas s-a aliniat, comandantul ei crezând că vom isprăvi discuţia. Şi pentru că discuţia a durat două ceasuri, până să plec s-a aliniat de trei ori.”

CE SUBIECTE AVUSE DISCUŢIA? Evident, politice. Maurer, a cărui mamă fusese o franţuzoaică venită în România să-i înveţe pe copiii de “familie bună” din Ploieşti să converseze într-o franceză “curată”, a vorbit, aşadar, cu preşedintele Franţei în limbile lor... materne. Desigur că Maurer – avocatul cultivat, cu maniere distinse, pasionat de muzică, literatură, tenis şi vânătoare – îi făcuse o bună impresie lui de Gaulle, ieşind din stereotipul ce-l aveau politicienii cu tradiţie despre liderii comunişti.

Acea întâlnire se păstrase în aminitirea lui Ion Gheorghe Maurer astfel: “Era clar că eu nu-i puteam spune lui de Gaulle că eu am o părere diferită de ceea ce se făcea în România, în acel moment, dar i-am vorbit despre dorinţa noastră de a scăpa de sub hegemonia sovietică pentru a face o politică proprie, potrivită cu interesele ţării. Eu nu puteam atunci să-i spun lui de Gaulle nici că sunt împotriva stalinismului sau a politicii ce se făcea în URSS, în acel moment. Dar era clar pentru de Gaulle că nu sunt dintre aceia care socotesc lumea capitalistă cu un picior în groapă, aşa cum o fi crezut el că este credinţa absolută în celălalt sistem. În urma discuţiilor şi pentru mine era clar că de Gaulle este convins că societatea omenească este în continuă evoluţie şi că nu este stadiul cel mai evoluat posibil reprezentat de societatea occidentală de la mijlocul secolului XX. Am fost convins că şi de Gaulle a rămas cu o bună impresie despre întâlnirea noastră, considerând-o utilă şi plăcută deoarece, la sfârşit, m-a întrebat de ce nu reuşeşte el să se înţeleagă la fel de bine şi cu Hruşciov. Am râs şi am spus să-l întrebe pe el. Cred că în urma discuţiei a înţeles intenţiile noastre şi chiar le-a sprijinit, atunci când a intervenit la Brejnev să nu invadeze, după Cehoslovacia, România”.