Portret

DIDA. Un pre­nu­me. Fiinţă ciuda­tă, stranie, misterioasă şi ama­ră, singuratică şi uneori de-a drep­tul sălbatică.

DIDA. Un pre­nu­me. Fiinţă ciuda­tă, stranie, misterioasă şi ama­ră, singuratică şi uneori de-a drep­tul sălbatică.

Are o fragilitate altoită pe beton ar­mat, o soar­tă de OM cu multe as­pe­ri­tăţi şi meandre. Când cântă are o nelinişte pe care o transmite puternic publicului din faţă. Romantică. Ultima ro­man­tică în lumea de azi, care a suferit mutanţe şi pământul parcă şi-a pierdut inocenţa. Timidă, foarte timidă, şi cu si­guranţa că ştie care e valoa­rea ei. Un om extrem de gene­ros, un inefabil care cristali­zează panica influenţată din lu­mea noastră cea de toate zilele. Are multă forţă. Modifi­că tensiunile publicului ­atunci când cântă, de aceea oamenii se apropie greu. E subtilă, are un zâmbet trist, are forţă în şoap­tă şi fâşâit de catifea în stri­găt. Are curaj. Îşi dirijează ins­pirat destinul pe care îl aşa­ză corolar, băiatului ei Florin – darul lui Dumnezeu – ca orice copil pentru o ma­mă. E un om împlinit. Şi are ochii ca două bobiţe de cafea.

ALT PORTRET. “Pri­viţi braţele Didei Drăgan în unduiosul lor dans. Priviţi-i fla­căra din ochi, când vocea în­cepe să se-nfioare. Asculta­ţi-i cântecul, atunci când bra­ţele încep să se ridice şi focul din privire arde purificator.

Ei bine, atunci ceva DIVIN începe să se-ntâmple pentru noi toţi. Ce poate fi alt­ceva Dida Drăgan, decât «O lacrimă de stea» sau un dans celest de lebădă neagră? Din jocul privirilor ei izvorăşte iubirea-ntreagă! Din cântecul ei tulburător izvorăşte dorinţa de mântuire. Când Dumnezeu te-ncearcă cu atâtea daruri, sub o pecete de fiinţă aleasă, responsabilităţile cresc înmiit. Harurile trebuie încercate. Doina Burz.” O scrisoare de la o necunoscută.

PREMII. Dida vorbeşte greu despre ea. Iar când vine vorba de laude… e foarte zgârcită.

“Am luat multe premii. Cel dintâi a fost să nu fie în ţară. Premiul cel dintâi l-am luat în străinătate, la Gotwoldow. Am urcat pe scenă du­să de mână de marele mu­zi­cian George Sbâr­cea. Era în 1973. Apoi, ime­diat, în ţară am luat Marele Premiu la Fes­tivalul de la Ma­maia – O me­lodie minunată: «Un vechi pian» de Vasile Vasilache ju­ni­or. Şi iarăşi am aşteptat trei ani să fiu acceptată să cânt în Germania, dar când am ple­cat, am luat o droaie de pre­mii. 20 la număr. N-am luat niciodată premiul doi. Am luat şi premiul Ziariştilor şi cel de popularitate, tot atunci. Am luat Premiul Uniunii Compozitorilor pentru interpretrea piesei «Aprindeţi candela». În 2006 am primit Ordinul de Ca­va­ler de Onoa­re al României. Am luat ia­răşi în Germania şa­se premii de presă. Am luat în noiembrie 2007 Premiul de Promvare a României. L-au mai luat Gabi Szabo, Andreea Răducan şi Elisabeta Lipă. Îmi face plă­ce­re să-mi aduc aminte de aceste premii, dar ele nu m-au mo­di­ficat şi nu m-au schimbat”.

PASIUNE. “Iubesc pictura. De ce? Nu ştiu! Cum a început? Nu-mi aduc bine amin­­te. Am făcut un spectacol şi am cântat la Masa Tăcerii la Târgu Jiu un cân­tec despre Brâncuşi. Am filmat într-o noapte pe viscol – o tempera­tură de – 15 grade Celsius. Ope­rator era Viorel Sergovici. Cam în aceeaşi perioadă am cunoscut-o pe Rodica Matei – directoarea Muzeului de Artă, specialistă în sculptura lui Dimitrie Paciurea. Mi-a povestit de­spre Paciurea şi eu m-am to­pit. M-a copleşit nemurirea artistului. Sunt fascinată de arta plastică. Dacă vrei să mă faci fericită, închide-mă-ntr-un muzeu o noapte. Lupt pentru pictura interbelică. Am adus-o-n ţară pe IRIS FABBRI, directorul Casei de Licitaţie Sotherby’s, să vadă pictura Margaretei Sterian şi multe altele. Era uimită de aceste lucruri atât de valo­roase pen­tru care nu se face deloc reclamă. A înne­bunit-o pictura lui Ţuculescu, Luchian, a înnebunit-o Pa­ciu­rea. Am multe propiecte legate de pictura şi sculptura interbe­lică. E atât de nedrept să nu fie cunoscută în lume!”

FLORIN, BĂIATUL DIDEI. “Mama e călăuza şi lumina ochilor mei, ce pot eu să spun despre ea? Cuvintele sunt prea sărace sau poate n-am eu talent destul ca să vorbesc despre ea. Mama e un artist dăruit. Aşa o ştie publicul. Prietenii o ştiu gene­roasă, frumoasă şi loială. Pentru mine, e mama.”

PRIETENIE. Încheiem portretul cu o declaraţie de pri­e­tenie a Didei. “Cum? Dacă eu cred în prietenie? Ce-ntrebare? Eu n-aş fi ră­mas în­treagă fără prietenii mei, fără ceea ce mi-a dat prie­tenia. Am o prietenă, «doamna M». Nu pot să-i spun numele întreg. Mi se pare indecent. Mi se pare a fi o impietate. Dar pot spune că este cel mai important prieten din viaţa mea. E ca şi cum mama m-ar fi născut o dată cu ea. E prie­te­nul cu P mare. E prietena mea de 30 de ani. Când am că­zut nu m-a lăsat la pământ, să mor. Cred că Dumnezeu a tri­mis-o pe pământ să mă ocro­tească.”