Ii plăcea să fie iubit

"Am fost unul dintre cei care au sprijinit afirmarea şi consolidarea numelui acestui om foarte inzestrat, foarte talentat şi foarte nenorocos", mărturiseşte Adrian Păunescu.

Poetul Adrian Păunescu işi deschide tolba amintirilor şi povesteşte cu emoţie in glas despre cel care a fost Gil Dobrică. "Am spus nenorocos, pentru că a trăit in condiţii grele şi a murit inainte de a fi cunoscut minima oficializare de care are nevoie un artist nu in timpul vieţii, dar măcar spre finalul ei. Oficializare, adică punerea artistului in situaţia de a ajunge la cei mai mulţi dintre compatrioţii săi şi eventual de a fi unul dintre cei care exprimă spiritualitatea alor săi in lume. Gil Dobrică apărea la Craiova cu obsesia lui intotdeauna de a cănta marile căntece ale lumii, se petrecea un fenomen aproape logic in epocă, erau reacţii negative numeroase, erau suspiciuni. Unii il suspectau din perspectiva dogmei anchilozante, alţii il suspectau din motive de intelectualism uscat. Gil Dobrică nu avea prejudecăţi, nu avea complexe, el era o natură artistică foarte bogată. L-am văzut şi la spectacolele Teatrului Bulandra impreună cu artiştii tineri ai epocii, impreună cu aceşti artişti nonconformişti ai epocii, era, de fapt, un climat de curaj şi profunzime la teatrul municipal, la Teatrul Bulandra..."

PORTRET. "Probabil că marele om de cultură care era şi rămăne Liviu Ciulei a dat această orientare teatrului său şi il ţin minte pe Gil Dobrică aşa cum apărea pe scena Teatrului Bulandra şi cum se incărca de anumită responsabilitate in ce priveşte nevoia de lărgire a orizontului tinerei generaţii romăne. Am considerat că prezenţa lui in barurile, cabareturile, locurile in care Viorel Păunescu, un om excepţional, serios şi curajos, i-a dat posibilitatea să cănte şi să-şi căştige o păine demnă nu sunt suficiente pentru portretul integral al artistului, al interpretului şi ulterior chiar al creatorului care era Gil Dobrică. Mai ales că apăruseră mari dificultăţi de cenzură. Avea din ce in ce mai puţin spaţiu de manifestare, şi mi s-a părut necesar să intervin aşa cum am făcut-o pentru alţi mulţi artişti, cărora nu le-am cerut nici fidelitate ideologică, nici să mă laude pe mine. Ne unea dorinţa de a dezmărgini orizontul de exprimare, şi in acest sens la marile spectacole ale Cenaclului Flacăra, in faţa unor săli arhipline, cu miliţie ţinănd valurile de afară să nu intre in locurile unde ne desfăşuram spectacolele, Gil Dobrică şi-a dat măsura, poate mai mult decăt oriunde, pentru că ii plăcea, cum ne place tuturor, să fie iubit de căt mai mulţi şi chiar să fie inţeles de mulţi dintre cei mulţi."

DINAMIC ŞI NELINIŞTIT. "N-au fost simple ieşirile lui Gil Dobrică, erau şi reclamaţii, păre, indignări, mai ales că el era un personaj special, un om care nu se dădea in lături de la totalitatea gesturilor de care are nevoie un artist pentru a comunica. El era bogat in imaginaţie, in gesticulaţie, se mişca mult, n-avea probabil siguranţa că după o anumită vărstă se va mai putea mişca, şi era un prisos de dinamism la el. Aşa cum am auzit că a murit, incremenit de durere şi de stupefacţie. Gil Dobrică, omul dinamic şi neliniştit, omul care pleca inaintea autobuzului cu care se deplasa intregul Cenaclu in diverse oraşe... pleca inainte să-şi facă o minimă condiţie fizică, omul care se trezea dimineaţa şi dădea ocolul localităţilor in alergare, omul care a ţinut atăt de mult la suportul fizic al metafizicii lui de om de scenă a căzut pradă acestei imobilităţi, acestui blocaj, şi nu ştiu căt este intămplare şi căt este destin in tot ce a fost şi atunci cănd făcea parte din Cenaclul Flacăra şi acum cănd il opresa, obijduia vărsta."

EMBLEMA. "Gil Dobrică a şi iubit Cenaclul cum şi Cenaclul l-a iubit pe el, cum şi eu l-am iubit pe el şi a făcut şi piese... nu mai ştiu unde sunt. Va trebui să căutăm toate acele depozite de sunet... avem inregistrări cu Gil Dobrică in spectacole căntănd piese pe care ulterior şi noi şi el le-am lăsat intr-o zonă pasivă a memoriei. Ţin minte un căntec. «Maica mare la vatră»... Noi eram din aceeaşi arie folclorică şi de mentalitate din Oltenia de sud, el era din Dăbuleni, eu din Bărca, şi imaginea bunicii la vatră pregătind păine pentru ai casei sau mămăligă sau d-ale gurii mă obseda şi pe mine şi s-a regăsit şi el ca nepot, copil al Doljului in această imagine şi făcuse o muzică foarte frumoasă despre maica mare. Dar multe alte lucruri a făcut atunci. Ulterior a preluat căntece din Cenaclu şi le-a căntat in felul lui foarte special - «Rugă pentru părinţi» a lui Ştefan Hruşcă şi a mea, «Ordinea de zi» a lui George Nicolescu şi a mea... «Ordinea de zi» am văzut că a devenit un fel de emblemă, un epitaf pentru Gil Dobrică. Foarte inspiraţi au fost regizorii care au compus acele filme scurte şi cuceritoare, zdrobitoare, zguduitoare despre Gil Dobrică şi care au incheiat cu un Gil căntănd «Viaţa noastră, unde e?/ Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea?»... A căpătat cu totul alt inţeles acest distih rostit de cineva care işi pierduse viaţa şi, de asemenea, inspirată a fost imprimarea peste vocea care se auzea şi peste chipul pe care moartea il innegrea pe ecran a versurilor... pentru noi, ca simpli muritori, viaţa e lucrul cel mai important."

LIMBA CERURILOR. "Nu mi-am inchipuit că voi ajunge in momentul de viaţă in care Gil Dobrică să fie motiv de for tragic. El era puternic, era stenic, era tonic, dar şi in clipa asta ochii mi se incarcă de lacrimi pe care le pregătisem pentru alţii, poate şi pentru mine. Gil Dobrică a fost şi in această privinţă a morţii un precursor. Să nu se inţeleagă din ce spun că sunt un admirator al trădării limbii romăne de interpreţi... Gil Dobrică făcea atunci un gest nonconformist, un gest recuperator de orizonturi largi ale lumii de care noi cu toţii aveam nevoie. Era un fel de imn al Cenaclului căntecul lui Bob Dylan «Blowing in the wind»: «How many roads must a man walk down/ Before you call him a man?»... Eu l-am tradus şi in romăneşte, dar niciodată n-am inlocuit căntecul original cu traducerea, deşi nu era o traducere rea. Aşadar astăzi, excesul de natură inversă, şi anume părăsirea limbii romăne şi trecerea la un fel de esperanto de engleză pe care eu de fapt o iubesc foarte mult... e limba cerurilor, de acolo ni s-a rostit din Lună «e un pas mic pentru oameni, e un pas mare pentru omenire», dar asta nu inseamnă că nu trebuie să ne părăsim limba. Nu inseamnă că trebuie din marele exemplu de curaj, de dăruire artistică şi de jertfă al lui Gil Dobrică ca noi să căntăm altfel decăt in limba romănă. Nu e corect! Acum un gest de curaj este să cănţi in limba romănă. Sunt convins că, aşa cum se şi vede după numărul de căntece pe care şi l-a insuşit din repertoriul romănesc şi le-a relansat cu vocea lui inimitabilă, Gil Dobrică, la răndul lui compunănd nişte căntece romăneşti, de astăzi incolo ar contraria bunul-simţ comun, cum zicea Paleologu, căntănd romăneşte. Sunt foarte multe amintiri, dar ele nu s-au aşezat incă, pentru că nu mi-am inchipuit că va veni atăt de curănd vremea să le rostesc."

COMPLEX. "Gil Dobrică a avut oameni care l-au iubit. Intre ei la loc de frunte ii aşez pe Viorel Păunescu, pe marele actor Florian Pittiş, de fapt in Cenaclu era foarte iubit. El avea comportamentul unui cal intre fiinţe mai mici. Pentru mine, calul este fiinţa cea mai nobilă a universului. Mie mi-a fost milă toată viaţa şi m-au topit de emoţie ochii bunicii şi ai cailor. Ei bine, Gil Dobrică, in ciuda faptului că era un artist complex, se mişca foarte stăngaci printre oameni. Era un timid care-şi invingea timiditatea in vitrină, pe faţă. Avea şi ceva din atitudinea marilor căntăreţi ai lumii, acea impotrivire permanentă care face foarte bine in societate. Pentru că artistul trebuie totuşi să contrarieze, să pună probleme, să nege. In aşa fel incăt din toată afirmaţia in mijlocul căreia trăieşte, căci viaţa este in fond o afirmaţie mai ales viaţa socială, să rămănă numai ceea ce este valabil prin aciditatea discursului liric. Gil Dobrică, aşa cu numele lui foarte puţin pompos, foarte puţin artistic, merită loc in memoria culturii romăne. Este un om de rezonanţă. Eu cred că «Ordinea de zi» o cănta extraordinar... Cu o zi inainte de a muri, fără să ştiu că e bolnav, din computerul universal mi-a venit ideea de a-l programa la o emisiune de radio luni, la Reşiţa, cu «Ordinea de zi» căntată de el şi de George Nicolescu. Am cerut oamenilor să-şi spună preferinţa. Nu a mai fost posibil să se contabilizeze preferinţele, pentru că Gil Dobrică trecuse dincolo. Ieşise din scenă."

MINIME CONDIŢII. "Am fost foarte emoţionat să aud că la inmormăntarea de la Craiova, la care eu nu am luat parte, nu pentru că nu am vrut să mă duc, dar eu nu mă duc la nici o inmormăntare... mă tem că voi lipsi şi de la a mea, a fost rostită poezia pe care am publicat-o in Flacăra, «A murit şi Gil Dobrică». A fost rostită in hohotele de plăns ale rudelor, surorii lui care spuneau: «Uite ce-a făcut, domnule, Adrian Păunescu!» şi povesteau cei care ştiau căt de mult m-am implicat in crearea de minime condiţii lui Gil Dobrică. M-am bătut ca să aibă o locuinţă in Capitală, deşi nu avea buletin de Bucureşti şi era o imposibilitate atunci de făcut acest act. Am găsit inţelegere şi la liderii organizaţiei de tineret din acea vreme. Am fost mai norocos decăt mulţi dintre contemporanii mei şi mai norocos şi decăt alt oltean care era Gil Dobrică şi am incercat să mai dau din prisosul meu de noroc altora. Mi-a făcut plăcere, nu aveam nici o obligaţie."

SPRIJIN. "Iată, cazul lui Gil Dobrică peste moarte mă linişteşte. Nu am trecut degeaba prin viaţă. Şi in ce priveşte sprijinul moral şi politic intr-o vreme in care era important să te poţi exprima, nu era atăt de deschisă scena, şi din punct de vedere material, al condiţiilor de viaţă aşa cum cred eu că se cuvine... de unde dai de acolo-ţi dă Dumnezeu mai mult!"

''Ei bine, Gil Dobrică, in ciuda faptului că era un artist complex, se mişca foarte stăngaci printre oameni. Era un timid care-şi invingea timiditatea in vitrină, pe faţă. Avea şi ceva din atitudinea marilor căntăreţi ai lumii, acea impotrivire permanentă care face foarte bine in societate'' ''«Ordinea de zi» a devenit un fel de emblemă, un epitaf pentru Gil Dobrică. Foarte inspiraţi au fost regizorii care au compus acele filme scurte şi cuceritoare, zdrobitoare, zguduitoare despre Gil Dobrică şi care au incheiat cu un Gil căntănd «Viaţa noastră, unde e?/ Viaţa noastră, ce-aţi făcut cu ea?'' ''N-au fost simple ieşirile lui Gil Dobrică, erau şi reclamaţii, păre, indignări, mai ales că el era un personaj special, un om care nu se dădea in lături de la totalitatea gesturilor de care are nevoie un artist pentru a comunica'' poetul Adrian Păunescu