Un mare suflet de român

"Legat indes­truc­tibil de Basarabia, era firesc ca prietenia cu Grigore Vieru să se transforme într-o frăţietate." 

Sunt cuvintele scriitorului Victor Cră­ciun, pre­şe­dintele Ligii culturale pentru unitatea românilor de pretutindeni. Rândurile scrise pentru Ediţia de Colecţie a Jurnalului Naţional reprezintă câteva întâmplări din frumoasa prietenie care l-a legat de poe­tul Grigore Vieru, care, după cum ne-a mărturisit domnia sa, se vor regăsi la un moment dat, alături de multe altele, într-o carte. Înainte de a-l cunoaşte, Victor Crăciun era redactor la Radio România. "I-am di­fuzat, înainte de a-l cunoaşte în carne şi oase, mai multe poeme din volumul cel dintâi apărut în ţară, Steaua de vineri, publicat de Editura Junimea din Iaşi. Pe cât îmi amintesc, prima poezie pornită în eterul postului naţional de radio a fost cea conţinând mult citatele, în ultimul timp, versuri: "Nu am, moarte, cu tine nimic..." (...). Pe atunci nici nu gândea că peste ani avea să-i lege o minunată frăţie, întrucât cuvântul prietenie ar fi prea mic. Victor Crăciun ne-a povestit cu nostalgie câteva momente din culisele reali­zării filmului "Maria-Mirabela". "Apropiat de Ion Popescu Gopo, şi el basa­rabean ca şi mine, şi Arcadie Donos, liant pe atunci al inte­lectualilor refugiaţi de peste Prut, cu care ne întâlneam în casa Miliţei Petraşcu, vigu­roasa discipolă a lui Brâncuşi, şi ea născută la Chişinău, exprimându-ne dorurile comune, discutam ades despre arta de acolo, de unde plecasem. Prin 1975-1976 s-a născut ideea "Maria-Mirabela". Inventivul cineast, bun cunoscător al cinematografiei ruseşti şi al studiourilor de la Moscova, spera o colaborare cu "Mosfilm", avantajoasă atât material, cât şi din punct de vedere tehnic. Cineva, la nelipsitul pahar de vorbă, a rostit numele lui Eugen Doga - să nu lipsească din echipă! - şi imediat s-a pus problema participării basarabenilor. Pentru versurile cântate în film s-a rostit numele lui Grigore Vieru, cunoscut şi ca autor de cântece pentru copii, el însuşi compozitor, şi dintr-o dată s-a configurat o colaborare şi ea transformată într-o lungă şi trainică amiciţie: Eugen Doga - Grigore Vieru, autorii cântecelor de neuitat, mereu îngânate după formidabila interpretare a lui Aurelian Andreescu, Anda Călugăreanu şi Mihai Constantinescu.

"DISPUTE". Eugen Doga îşi adusese o modernă pianină electronică şi se instalase la noi în casă, găsind chei geniale la versurile lui Grigore Vieru. Asistam la dispute de genul: "Grigore, fă «Oac-Oacul» mai scurt!" (Doga). "Ba lungeşte tu melodia: «Oaaac! Oaaac!» Aşa fac broaştele!" (Vieru) "Măi! Aici e vorba despre sila­be, nu de ocăit!" (Doga). Cineva ar fi putut scoate o comedie muzicală din frânturile versuri-muzică semnate de echipa fantastică Vieru - Doga şi ne­folosite la montajul peliculei. A rămas filmul cu frumuseţea şi rezistenţa lui", îşi aminteşte scriitorul.

PODUL DE FLORI. Victor Crăciun aduce în prim-plan un alt moment emoţionant. "A urmat primul Pod de Flori care cuprindea opt puncte nodale, din nord, de la Miorcani la Galaţi. Aş putea spune că el a găsit soluţia să mă întâlnesc cu Petru Lucinschi, prin Ion Ungureanu, pentru a-i cere sprijinul necesar desfăşurării unei manifestări de o asemenea anvergură, în calitatea lui de Prim Secretar al Partidului Comunist din RSS Moldovenească.

Grigore Vieru răspundea alături de Lazăr Băciucu de zona Miorcani, comuna unde îşi avusese moşia poetul Ion Pillat şi vizavi de care se afla satul natal al poetului, Pererâta, comuna care fu­-sese legată de Miorcani printr-un pod pe care războiul l-a transformat într-un schelet. Era singurul loc deci fără pod de trecere, şi, împreună cu Petru Lucinschi, soli­citasem armatei încă sovie­tice să lege cele două maluri printr-un sistem de pontoane. Ceea ce nu s-a întâmplat însă. Şi atunci, deşi suferind, a plecat din spital pentru a veni la marea sărbătoare a fraţilor de pe cele două maluri de Prut. Grigore Vieru împreună cu preotul satului s-au folosit de o barcă şi au trecut în România la serbarea de frăţietate. Numai că, aproape incredibil, deşi era o duminică încă friguroasă de început de mai, mulţimea a sărit în Prut, în jurul bărcii lor, trecând apele ca Moise în Biblie şi jucând «Hora Unirii» în mijlocul Prutului. Ajunşi pe malul drept, oamenii l-au luat pe braţe, producându-se o fabuloasă întâlnire care, dacă se ge­neraliza, atunci Basarabia revenea la Patria Mamă.

Aflându-mă în iarna anului 1988 cu Grigore Vieru şi Raisa, soţia lui, înger-păzitor şi pătimitoare de toate întâmplările la care o supune un mare poet, pe meleagurile botoşănene, pentru - cum zice Grig - «a-mi cunoaşte ţara»,  am  poposit la Miorcani, Casa Memorială Ion Pillat.

Acolo se anunţase că va veni un oaspete drag din Basarabia. Serbările erau cu atât mai frumoase. Iar în întâmpinare ne-a ieşit o femeie care nu părea deloc bătrână, l-a luat în braţe pe Grigore - până aici nimic neobişnuit - şi i-a spus: eu sunt mătuşa (cutare) dumitale. Lacrimi, săruturi, cuvinte de recunoaştere, destăinuiri. Peste toate, multe lacrimi de revedere, de bucurie, de tristeţe că viaţa a fost să fie aşa. «Nu cred că ai timp să treci pe la noi (până la urmă «a trecut»), şi ţi-am adus un cocoş să-l duci la ai tăi. Grigore râde-plânge: «Da' ce să fac eu cu un cocoş?». Femeia dezveleşte coşul în care se iveşte roşeaţa crestei, nişte colaci, ouă, nuci... Nu-l vede prea încântat pe nepot şi cred că în mintea ei a socotit că-i prea mic darul şi zice: «Dacă nu-ţi place cocoşul îţi dau un cârlan sau o capră!». Grigo­re râde cu poftă, ca de o mi­nune: «Dar cum să duc eu darurile astea?». Femeia îl asigură («ţaţa Anica» s-o fi chemând?) că el este «mare», să nu se supere că atâta are, asta îi oferă şi mai ales că, fiind mare, poate să le treacă graniţa..."

 

Avea transparenţa aerului

Era primăvara lui 1988. La Teatrul  Giuleşti, în ciclul spectacolelor "Lectură" se citea "Vărul Shakespeare" de Marin Sorescu. O piesă care mi-a dat fiori când am citit-o, o piesă mare. Sim­ţeam că e un mare moment istoric. Simţeam că trăiesc ceva unic. Eram cu toţii emo­ţionaţi. Şi atunci, cu cinci minute înainte de în­ceperea spectacolului, transpirat, misterios, şi important a apărut Grigore Vieru. Venea Tocmai de la Chi­şinău. Venea ca să fie de faţă la prima citire a acestui fabulos text uitat astăzi de toată lumea pe nedrept. La sfârşitul spectacolului el s-a ridicat şi a vorbit. M-a impresionat emoţia lui care o întrecea pe a noastră a tuturor. Şi nu ştiu cum, am simţit că e SUBVERSIV. Şi dacă ar afla cei de la Chi­şinău şi chiar "ai noştri" că a venit într-un suflet aici, la Bucureşti, ar face ei ceva şi ne-ar interzice spectaco­lul. Ce a spus Grigore Vieru: "Îmi exprim fericirea că am putut urmări în premieră mondială acest Sorescu atât de Shakespearian. Sorescu pentru poezia şi dramaturgia română ca şi pentru poezia şi dramaturgia lumii este un mare noroc". Pe urmă  a spus o poezie. Vibra atât de puternic, era atât de deosebit de noi, atât de încărcat de umanitate încât tulbura şi pietrele. Grigore Vieru avea demnitate şi o eleganţă firească necontrafăcută, tandreţe şi delicateţe sufletească, tensiune şi încărcătură de subîn­ţelesuri. A fost un mare un artist neliniştit, aspirant la puritate şi desăvârşire. A fost un mare român. Un luptător necruţător cu sine şi sincer. Iar sinceritatea lui avea transparenţa aerului.

• Rodica Mandache