Vis împlinit

Prima scenă reală a fost cea a ­Căminului ­Cultural din localitatea natală. Cu sora cea ma­re, Elvira, mer­­­gea tot tim­pul la re­pe­tiţiile de dansuri po­pu­­­lare sau de teatru, la Că­mi­nul Cultural. “Când am in­trat la şcoală eram mai băgăreţ. M-au văzut că sunt talentat şi m-au pus să dirijez corul şcolii. La 18 ani cân­tam la Casa de Cultură din Târgovişte..."

Prima scenă reală a fost cea a ­Căminului ­Cultural din localitatea natală.

Cu sora cea ma­re, Elvira, mer­­­gea tot tim­pul la re­pe­tiţiile de dansuri po­pu­­­lare sau de teatru, la Că­mi­nul Cultural. “Când am in­trat la şcoală eram mai băgăreţ. M-au văzut că sunt talentat şi m-au pus să dirijez corul şcolii. La 18 ani cân­tam la Casa de Cultură din Târgovişte. Aici prin 1961 am cunoscut-o pe Maria Tă­nase alături de care am făcut un turneu de două-trei săp­tămâni prin tot judeţul Dâm­boviţa. Am început acest turneu în august. Mie mi-a plăcut însă mai mult Maria Lătăreţu. Mi se părea ceva dumnezeiesc în glasul ei. Încercam să cânt cu vocea mea, de copil, piesele Mariei Lătăreţu, iar Maria Tănase venea tot timpul în culise să mă asculte. În luna septembrie mi-a promis că mă va duce să mă angajez la Taraful Gorjului din Târgu-Jiu. Eu eram foarte bucuros!”, îşi aminteşte interpretul.

ŢEL. Visul său de a de­ve­ni solist consacrat a mai aşteptat, pentru că plecarea la Târgu-Jiu a fost înlocuită cu o altă prioritate: studiile. “M-am înscris la Li­ceul «Ie­nă­chiţă Văcărescu», la seral, însă am păs­trat legătura, la telefon, cu Maria Tănase. Era grav bol­na­vă şi s-a internat în spital. La scurt timp a murit. Cât voi trăi îmi va părea rău că nu am avut bani să ajung la Bucureşti, la în­mor­mân­tare”, spune cu tris­teţe Ion Dolănescu.

După moartea Mariei Tă­nase, Ion Dolănescu a mers la Ioana Radu. Cea care ul­terior avea să-i devină o foarte bună prietenă, l-a pri­vit cu reticenţă. “Eram elev la liceu şi am zis să o ur­măresc pe Ioana Radu la spectacole. M-am dus la ea la cabină şi i-am spus că Maria Tănase m-a ajutat. M-a ascultat, i-am cerut ajutorul, dar ea mi-a spus să mă lupt cu viaţa singur, că nici pe ea nu a ajutat-o nimeni”.

PRIETENIE. Desti­nul i-a adus-o în cale pe Ioana Radu la înmormântarea Aureliei Fătu Răduţu. “În perioada aceasta am fost dat la ili­cit pentru 130 de mii de lei. Eram tot timpul pe drumuri. Un an jumate m-am judecat. Am fost acuzat că joc cărţi, jocuri de noroc, că arunc cu banii în stânga şi în dreapta. Asta era Politica Partidului Comunist: să fim toţi săraci. Când a murit Aurelia Fătu Răduţu şi am ajuns la crematoriu, eram cu ochii după Ioana Radu. Ştiam că era în graţiile lui Ceauşescu, căruia îi plăcea romanţa. Am ajutat-o să treacă printre lumea adu­nată acolo, să ajungă la ma­şină, m-am urcat lângă ea iar lumea care era gră­ma­dă pe maşină striga: “Do­lă­nes­cule, de ce nu ne mai cânţi la Radio?” Atunci ea s-a uitat la mine şi mi-a spus: “Tu eşti Dolănescu?” “Da!” “Şi, eu, care credeam că lu­mea asta după mine se ţine!” I-am povestit că mă judec şi am rugat-o să mă ajute. A doua zi ea era la Palat, la Ceau­şescu, şi i-a spus despre mine că sunt la fel de frumos ca el, că am talent, mai ales că murise Maria Lătăreţu, iar eu aş putea duce mai departe cântecul Olteniei. A treia zi m-a chemat pe mine tova­răşul Dincă, primarul Capitalei şi aşa s-a terminat procesul”, îşi aminteşte de o perioadă grea a vieţii sale, Ion Dolănescu.

SPRIJIN. “După două săptămâni Ioana Radu a venit la mine şi mă implora să o ajut, stând în ge­nunchi : avea nevoie de 36 de mii de lei ca să-şi cumpere locuinţa. Când fusese la Ceauşescu, acesta o întrebase ce poate să facă pentru dumneaei. Dorinţa Ioanei Radu a fost să-şi cumpere casa. Nu avea însă bani. Bineînţeles că i-am dat suma de care avea nevoie să cum­pere casa”, îşi aminteşte Ion Dolănescu.

Ulterior, interpretului i-a fost deschis alt proces care a durat 14 ani. “Din cauza Elenei Ceuşescu am fost chemat din nou în instanţă. Era o poveste cu un impresar care furase nişte bani şi m-a semnat în fals. Am fost suspendat pentru o perioadă. Am apelat din nou la Ioana Radu, pe care a primit-o rău Ceauşeasca, spunându-i să nu mai vină la ea cu astfel de probleme. Vroia să mă de­moleze, era foarte pornită îm­potriva mea, dar eu am aflat toate aceste lucruri după ce ei au fost împuşcaţi, pentru că Ioana nu a mai vrut să mă bage în sperieţi”.

TESTAMENT. Sprijinul financiar primit de la Ion Do­lănescu pentru a-şi achi­ziţiona locuinţa a determinat-o pe Ioana Radu să-l nu­mească moştenitor, prin testament. “Într-o zi, Ioana Ra­du a coborât din maşină, cu un braţ de flori, şi mi-a lăsat testamentul pentru casa pe care i-o cumpărasem. De Ioana Radu am avut grijă cât a mai trăit. Când a urcat în balconul de la Universitate şi a spus: «Vă salută o golancă», n-am crezut că este adevărat. Ştiam că este bolnavă şi nu mai iese din casă. Am sunat-o şi mi-a spus că, într-adevăr, a fost la Universitate. Am sunat-o şi mi-a confirmat. I-am spus: «Frumos titlu v-aţi ales!» Pentru vorba asta nu m-a iertat! A anulat testamentul. N-am ştiut nimic, până la înmor­mân­tare”, îşi aminteşte artistul.

Recepţii de “gradul 0”

Vocea interpretului Ion Dolănescu era apreciată de Nicolae Ceauşescu. “Eu am fost prieten cu Ne­lu Ceau­şescu şi cu fa­milia lor. Dintre toţi, doar Elena Ceau­şescu era “«femeie a dracu’», neam prost, el nu. Am cântat la multe re­cepţii, la zilele de naştere, am fost cu ei pe vas. După ’80, ea, parcă înnebunise de tot. Nu mai suporta nici un nume celebru, care era la modă, rupea afişele de pe gar­duri. Lui ­Nicolae Ceau­şescu îi plăceau ro­man­ţele, mi-a cerut să-i cânt o dată «Dragoste, bu­ru­iană rea» pe care nu o ştiam, dar am imprimat-o datorită lui. Mă punea să-i cânt «Radu mamii». Pe Ceauşescu nu puteai să-l păcăleşti, pentru că ştia multe cântece aşa cum erau în varianta lor veche, cu toate strofele”, încheie Ion Dolănescu.

“Eram elev la liceu şi am zis să o urmăresc pe Ioana Radu la spectacole. M-am dus la ea la cabină şi i-am spus că Maria Tănase m-a ajutat. M-a ascultat, i-am cerut ajutorul, dar ea mi-a spus să mă lupt cu viaţa singur, că nici pe ea nu a ajutat-o nimeni. Mai târziu am devenit buni prieteni. De Ioana Radu am avut grijă cât a mai trăit. Într-o zi, Ioana Radu a coborât din maşină şi mi-a lăsat testamentul pentru casa pe care i-o cumpărasem.”

Ion Dolănescu