Athenaeum - o dublă premieră

"Iris Athenaeum": un spectacol grandios, susţinut în urmă cu nouă ani la Sala Palatului. Orchestraţia a schimbat radical gândirea românilor în privinţa sunetului din muzica rock. Iris a urcat pe scenă alături de Symphonic Light Orchestra şi de mai mulţi invitaţi de prestigiu din sfere muzicale diferite: Felicia Filip, Ionuţ Bogdan Ştefănescu (flaut), Adrian Pintea, Ovidiu Lipan "Ţăndărică" (percuţie), Johnny Răducanu (pian), Gabriel Croitoru (vioară), Mihai Alexandru. Un spectacol de lumină şi sunet, alpinişti, dansatori, un public special: pe de o parte, iubitor de rock, pe de altă parte, de muzică de operă.

Ideea realizării unui concert ieşit din tiparele clasice i-a aparţinut lui Mihai Godoroja. "El a propus titlul «Athenaeum», care înseamnă protectorul tuturor artelor. Fiind nivelul următor pentru Iris am subscris cu toţii", spune solistul formaţiei, Cristian Minculescu. Deşi spectacolul a fost realizat destul de repede, chinurile creaţiei au generat o încrâncenare în rândul membrilor formaţiei. Pe măsură ce muzica lor suna altfel decât până atunci, în inimile "Irişilor" se contura tot felul de îndoieli: "Am fost foarte speriaţi - îşi aminteşte Nelu Dumitrescu, baterist - liderul formaţiei Iris, membru fondator al trupei. Ne gândeam: cum, noi, o formaţie rock, Iris, să cântăm cu o orchestră simfonică?! A fost un nou pas, gândindu-mă cum cântam noi până în '93, heavy metal, rock, apoi, în '97 am trecut la o altă etapă: alte piese, «Babby», vocea mai jos, a urmat apoi Iris Athenaeum şi tot aşa", spune Nelu, completat de Valter Popa, chitaristul trupei: "Mihai Godoroja ne-a încurajat. Ne era teamă, pentru că nu ştiam cum o să iasă!".

ŞOVĂIALĂ
Primele repetiţii alături de orchestra simfonică le-au dat bătăi de cap membrilor formaţiei Iris. "Am început repetiţiile. Aveam emoţii, nu ştiam cum va ieşi. În plus, era orchestra simfonică! Dirijorul trebuia să înveţe de la mine. Noi nu ne luam 100% după el, el se lua după noi şi dirija în tempo-ul respectiv. Am început repetiţiile în Bucureştii Noi, la Casa de Cultură. Florentin Milcoff - «Othello» - a făcut partiturile. Era o adevărată regie a spectacolului: cine cântă, cine va participa? Au fost şi probleme. Noi n-am pus plexiglas în jurul tobelor şi am avut probleme după aceea la mixaj. «Intrau» tobele prin microfoanele violoniştilor, prin microfoanele de la flaut, de la violoncel... Vocea lui Cristi se auzea destul de tare...", adăugă Nelu.

PĂSTOS ŞI DINAMIC
La Casa de Cultură din Bucureştii Noi au fost puse la punct toate detaliile acestui spectacol inedit. Nelu şi Valter şi-au amintit cu detaşare de acele momente extrem de tensionate : "La început am fost refractari. Nu facem noi aşa ceva!, ne-am spus. Când am ajuns la Casa de Cultură, orchestra se auzea în sala mare. Nu eram obişnuiţi. Suna altfel. Ascultam - spune Nelu -  eu şi Boro chiar acolo, lângă ei. Şi suna cu totul altfel decât ceea ce se aude pe bandă. Ni s-a părut foarte interesant! Când am început să cântăm cu ei, când am auzit toate instrumentele în jurul nostru, ni se părea ciudat, prea păstos, dar în acelaşi timp era şi dinamica ce se crea. La început au fost mici greşeli de orchestraţie. A trebuit să cântăm altfel, un pic mai încet. A fost dificil şi cu sonorizarea. Noi de obicei cântăm tăricel...

Ne-am împrietenit până la urmă cu cei din orchestră, chiar făceam anumite experimente!", zâmbeşte Valter. Dirijorul era cu ochii în patru. "După câteva repetiţii am reuşit. Dar ne-a fost frică. Dacă, cumva, n-o mai ţinem împreună?", completează Nelu. "Ne-am mai documentat şi noi, am încercat să rezolvăm problemele de acustică. Noi, fiind o formaţie rock, cântam tare. În plus, am repetat doar o săptămână! La început am avut probleme cu partitura, avea un număr de măsuri mai mare, eram decalaţi. Multe dintre piese au fost reorchestrate şi adaptate pentru acest concert cu orchestră, - îşi aminteşte basistul Doru Borobeică, alias "Boro". Au fost mici probleme de la început, erau diferenţe de măsuri, eram puţin decalaţi ; după câteva zile a început să meargă treaba foarte bine. Într-adevăr, înainte de spectacol cu o zi-două aveam emoţii. Ne gândeam că n-o să sune bine, o să fie o vâjâială, ne era frică.  La Sala Palatului a fost bine că i-am pus pe ei mai în spate, noi mai în faţă, dar în turneu erau săli mai mici; au fost probleme de sonorizare", adaugă acesta.

PE SCENĂ
27 octombrie 2000. O zi mult aşteptată de fanii Iris, şi nu numai. O zi grea pentru Iris. Totul a fost bine pus la punct. În cariera Iris avea loc o dublă premieră pentru formaţie, dar şi pentru România: pe de o parte, realizarea unui spectacol alături de o orchestră simfonică, pe de altă parte, aşezarea pe suport digital (DVD) a concertului "Athenaeum", alături de imagini rare în culisele "Irişilor", realizate de-a lungul timpului, de la primii lor paşi în muzică. "În seara primului spectacol de la Bucureşti eram cu Boro. Aveam emoţii foarte mari" - spune Nelu, amintindu-şi de adevăratele lupte care se dădeau în fiecare dintre membrii formaţiei, măcinaţi pe atunci de gândul că totul trebuie să fie ca la carte, mai ales că spectacolul va fi înregistrat. "Trebuia să începem, şi nu doream să începem. Nu găseam curajul. Am fi vrut să plecăm, să fugim! A fost crunt. Emoţii mari. Publicul, în schimb, a fost de nota 10. Cei din sală erau cei care ne încurajau. Parcă ne spuneau: «Haideţi în scenă! Nu contează ce se întâmplă! E ceva nou! Haideţi!». Ne gândeam : «Cum să cântăm noi "Trenul fără naş", cu orchestră simfonică»? Dar trebuie să treci prin ele ca să ai curaj, deşi, înaintea spectacolului «Athenaeum», îmi spuneam: «Eu nu intru să cânt!» Boro, la fel! «Cum cântăm?» Dar publicul era de nota 10. Parcă ne şoptea: «Nu vă fie teamă. Haideţi, cântaţi!». Ne-a dat energie. În muzică, bine spre foarte bine tot timpul trebuie să existe. Cel mai greu spectacol a fost cel de la Bucureşti, pentru că, atunci când ştii că se filmează, există teama să nu se întâmple ceva! Dacă nu e bine?! Dacă, dacă... Plus că nu ştii cum reacţionează publicul. Dacă faci un solo şi nu le place? Pot să scrie pe internet că nu le-a plăcut ... Dar nu! Au plecat fericiţi acasă", accentuează Nelu Dumitrescu.

VĂNAT DE NERVI
Cristi Minculescu a urcat pe scenă extrem de mâhnit după ce echipa sa favorită, Universitatea Craiova, al cărei suporter înfocat este, pierduse în deplasare, la Piteşti. "În seara respectivă eram extrem de nervos (pierduse Craiova la Piteşti cu 2-0 ). Eram «pământ», vânat de nervi şi aşa am intrat pe scenă. Dar mi-am revenit pe parcurs! Foarte multe piese pe care publicul le ştia într-un fel erau îmbrăcate altfel. Iar publicul ne-a ajutat foarte mult, fiind foarte cald cu noi. După Bucureşti a urmat turneul cu o mare desfăşurare de forţe în oraşe precum Cluj, Iaşi, Timişoara, Braşov, Craiova, Constanţa, toate spectacolele fiind în aer liber. La Constanţa, concertul nostru a fost inclus în manifestările de Ziua Marinei şi am avut în jur de 120.000 de spectatori. A fost foarte greu, obositor, dar o oboseală plăcută."

Probleme au fost şi în rândul staff-ului. Şi aici emoţiile şi-au spus cuvântul, chiar mai accentuat decât în rândul membrilor Iris. "Am avut prieteni din staff-ul nostru, care s-au băgat de emoţie sub masa de mixaj şi nu au ieşit de acolo decât la sfârşitul spectacolului. Nici nu au văzut spectacolul. Nelu avea percuţioniştii de la Filarmonică în spatele lui, nu putea să-i vadă; dirijorul îi dirija, dar noi, cântând foarte exact, şi mai precis era mai cu noi, iar orchestra era mereu în priză; era greu şi pentru ei", îşi aminteşte Boro.

COLABORARE
Iris începuse colaborarea cu soprana Felicia Filip prin maxi-single-ul "De vei pleca". "Irişii" au privit iniţial cu teamă colaborarea cu marea soprană. Când au cunoscut-o îndeaproape, situaţia s-a schimbat radical: "Când am început să cântăm cu doamna Felicia Filip a fost foarte greu. Ea avea alt stil, noi, stilul nostru, rock. Cum să cântăm cu un solist de muzică de operă? Ce o să zică presa dacă facem un asemenea proiect? Trebuie altfel să cânţi piesele. A fost foarte greu. O luptă de zile, de săptămâni. În plus, ne făceam tot felul de gânduri. Noi vorbim mai tare, mai aprins, a trebuit să nu-njurăm, pentru că în muzica rock se mai obişnuieşte... A fost greu, dificil, dar ne-am împăcat cu gândul. Iar doamna Felicia ne-a înţeles", adaugă Nelu Dumitrescu. La rândul său, Cristi Minculescu a fost plăcut surprins de modul în care s-a conturat colaborarea cu apreciata soprană. Au urcat pentru prima oară pe scena Sălii Palatului în 1996, în spectacolul "Lună plină", ce poartă titlul albumului cu acelaşi nume. Apariţia inedită Iris - Felicia Filip a fost asemănată cu Freddie Mercury şi Montserrat Caballe. Iată ce povesteşte Cristi: "La prima repetiţie parcă am fi cântat de foarte mult timp împreună. Doamna Felicia Filip a demonstrat, încă de la început, un foarte mare spirit de echipă. La repetiţii, dânsa nu venea doar ca să cânte şi să plece. Venea de la început, stătea până la final şi, culmea, ne încuraja dânsa pe noi. Noi am vrut să arătăm că putem face şi la noi în ţară colaborări între o formaţie rock şi o mare interpretă de operă".

TURNEUL
După spectacolul de la Sala Palatului, Iris a pornit cu "Athenaeum" în ţară. A poposit în 18 oraşe: Iaşi, Buzău, Brăila, Galaţi, Botoşani, Suceava, Bacău, Constanţa, Ploieşti, Craiova, Târgu-Mureş, Baia Mare, Timişoara, Râmnicu-Vâlcea, Braşov, Sibiu, Arad şi Cluj. "Am avut la dispoziţie un autocar foarte mare. Au mers cu noi peste 30 de persoane. Am avut o miniorchestră simfonică, formată din circa zece persoane", îşi aminteşte Nelu. "Dintre invitaţii noştri, de la Bucureşti, Ţăndărică a participat la tot turneul şi s-a simţit foarte bine alături de noi, chiar zilele trecute ne-am înâlnit şi mi-a spus ce bine a fost în acel turneu. M-a întrebat când mai facem altul? Şi pentru noi a fost interesant. Ovidiu Lipan Ţăndărică ne povestea cum au plecat din ţară şi peripeţiile prin care au trecut cei de la Phoenix", adaugă Boro.

INSTRUCTAJ
Turneul, extrem de solicitant de ambele părţi, impunea rigoare în multe privinţe, însă mai ales în privinţa respectării cu stricteţe a orelor de mers la masă. Iată ce-şi aminteşte Valter: "Nelu ne-a făcut aşa, un fel de instructaj, despre punctualitate. Asemeni nemţilor, aşa trebuia să fim şi noi. Când s-a spus o anumită oră, aia trebuia să fie! La un moment dat, un membru al orchestrei a venit cu hainele în mână, pe portmantou. S-a trezit un pic mai târziu şi n-a mai avut timp să se îmbrace. A venit în fugă! Nu chiar în pijamale, dar nici prea departe!"(râde).

NOUTATE
Relu Marin, clăparul formaţiei Iris, nu se alăturase trupei la "momentul" Athenaeum. A urmărit însă, îndeaproape, spectacolul:  
"Eu, nefiind la vremea respectivă nici măcar colaborator, urmăream, normal, ca orice fan, fiecare proiect nou al formaţiei. Şi, într-adevăr, "Athenaeum" a fost un proiect nou pentru România, ceva cum nu se mai văzuse. Până la acea vreme, o formaţie rock să cânte pe scenă, cu nişte invitaţi de seamă din alte arii...
L-am urmărit cu mare plăcere, cu mare interes, şi chiar am o notă de 10 cu felicitări pentru predecesorul meu Florentin Milcoff, care a orchestrat toată partea de filarmonică foarte bine!", apreciază Relu.

MICI SECRETE...
"Am făcut «Athenaeum»! A fost dificil, dar ne-a plăcut să riscăm", spun artiştii, la unison, ba chiar ar repeta experienţa, în ciuda faptului că emoţiile le-ar da din nou bătăi de cap. "Nu mă sperie decât consumul mare de energie - crede Nelu -, apoi ne destăinuie unul dintre secretele longevivei şi apreciatei trupe Iris: "Nu trebuie să câştigi bani degeaba. De-aia suntem de atâţia ani împreună, pentru că gândim la fel. Am învăţat să nu pierdem timpul. Noi stăm în acelaşi loc, repetăm la Casa de Cultură a sindicatelor din Vitan - Bârzeşti din 1977. Când intrăm, repetăm două-trei ore. Se întâmplă să fim nemulţumiţiI de felul în care sună. Un om nu ştie cât suferi până faci o piesă. Ni se pare uneori, parcă seamnă cu nu ştiu ce piesă! Şi atunci ne sunăm! Îţi consumi energia luni în şir ca totul să sune cum ar trebui. Nu umblăm prin baruri, dar avem în continuare griji. Emoţii... Am ştiut că am luat un drum greu de la început, ne-a plăcut stilul ăsta şi am zis să-l păstrăm. La noi veneau anumiţi spectatori îmbrăcaţi cu tricouri negre, cu lanţuri, noi puneam biletul 12 lei, alţii 25...  La alte formaţii, cu chitarişti frumoşi, veneau mai mult domnişorici!... În plus, nu trebuie să uităm că publicul este al şaselea membru al formaţiei. Fără public n-ar mai fi Iris. E foarte greu să fii în public. Să aplauzi, să cânţi. Mie mi-ar fi greu. La multe dintre spectacole se întâmplă să plouă, iar ei stau în ploaie de la început până la sfârşit. Organizatorii ne dau o oră. Dar noi cântăm mai mult. Întotdeauna! Trebuie să le faci un program, să vadă că-ţi pui sufletul. Să nu cânţi puţin. Întotdeauna mai punem două piese. În această meserie, a noastră, nu trebuie să te laşi pe tânjeală.

Atunci, mai cânţi în câte un clubuşor... Eşti pe piaţă, trebuie să compui, să ai hituri. Uite, în ţară, de cele mai multe ori nu ţi se asigură nici transportul. Trebuie respectat artistul, trebuie plătit bine", subliniază Nelu Dumitrescu.

Cea mai iubită formaţie rock din România este considerată de unii critici drept o formaţie "bătrână". De unde provine acest atribut? Ne explică Nelu Dumitrescu, deşi nici el nu cunoaşte cu exactitate motivul: "Trupă... bătrână ni s-a spus şi după Revoluţie. Eu aveam 36 de ani, Valter 26, Cristi 32, Boro 30... Ei au considerat poate anii noştri, longevitatea pe scenă, şi ne-au numit aşa. Reuşind să compunem cu multă energie, poate de-aceea au spus asta!".

Anii au trecut, însă Iris este tot Iris. Aceeaşi formaţie îndrăgită. "Din publicul nostru fac parte mai multe generaţii. Sunt şi foarte tineri, şi de vârsta noastră, poate şi mai în vârstă. Dacă noi am reuşit să fim apreciaţi atâtea generaţii, e lucru mare!

E foarte greu să-ţi faci fani. Trebuie să te păstrezi, să fii mereu la înălţime!", spun Nelu şi Valter, completându-se reciproc.

Calitatea muzicii Iris are însă câteva secrete, pe care Nelu Dumitrescu ni le dezvăluie. "Tot ce a făcut formaţia Iris n-a făcut niciodată pentru bani. Probabil, dacă eram avari, dacă eram doar pentru bani, nu făceam nimic. Ce puteam face? Să punem trei becuri şi să ne batem joc de noi?! Şi atunci, poate, Dumenzeu ne-a ajutat. Cu banii, nici să dăm pe afară, nici să murim de foame, şi eu zic că asta e! Am avut noroc...", încheie Nelu Dumitrescu.  

"La început mi s-a părut un proiect foarte îndrăzneţ, cu o doză foarte mare de noutate pentru România, cu toate problemele de ordin tehnic pe care le implică un astfel de show, impactul, însă, pe care l-a avut acest spectacol, în viaţa muzicală românească în anul 2000, a fost unul major"
Traian Ichim, dirijor

"În seara respectivă eram extrem de nervos (pierduse Craiova la Piteşti cu 2-0 ). Eram «pământ», vânat de nervi şi aşa am intrat pe scenă. Dar mi-am revenit pe parcurs! "
Cristi Minculescu