Al dracu’ e omu-n lume

În aprilie 1950, Alexandru Amzulescu, un tânăr absolvent de filologie romanică, originar din Oltenia, proaspăt angajat la Institutul de Folclor, mergea pentru prima dată pe teren, într-o culegere. L-a întâlnit pe Lache.

 
Copilăria, petrecută în satul Valea Stanciului, judeţul Dolj, îi fusese vrăjită de “cântecele bătrâneşti”, de doinele ţărăneşti cu “sughiţuri”, de cântecele rituale de nuntă şi de înmormântare, de jocurile îndrăcite de la hora satului. A pornit pe urmele etnomuzicologului Ilarion Cocişiu şi ale echipelor monografice ale profesorului Gusti, care exploraseră folclorul oltenesc în anii ’30, şi a ajuns la Desa, Dolj, unde l-a găsit pe lăutarul Petrache Buzgan, atunci în vârstă de 74 de ani. Bătrânul nu mai putea cânta, dar l-a trimis pe cercetător la unul dintre cei pe care-i învăţase meserie: Mihai Constantin, zis “Lache Găzaru”, cel mai bun lăutar din zonă. Primul contact a fost marcat de neîncredere. Se pregătea colectivizarea, era vremea când satele erau bântuite de stahanovişti puşi să iscodească, să răspândească “ciuma roşie”, să pună gospodarii pe listele de chiaburi, să adune “cote” şi impozite. Lache era aproape surd, nu ştia carte, nu avea decât o casă, o pereche de cai şi trei pogoane de pământ. Mai “muncea cu ziua”, era şi potcovar. Lăutăria era însă ocupaţia de bază: cânta la nunţi şi onomastici, la hora satului, la bâlciuri şi hramuri. Câştiga bine, plătea şi impozit. Iniţial, bietul om a crezut că “domnul” îl întreabă de cântece, dar vrea să-l facă să spună de fierărie. Aşa că a zis întâi că mai drege câte o căruţă şi apoi l-a luat pe “nu ştiu” în braţe. Dezolat, cercetătorul s-a întors la Buzgan şi a continuat discuţia, fără să ştie că Lache îl urmărise şi îl asculta ascuns într-un cotlon. După ce a înţeles despre ce este vorba, a ieşit la lumină, iar profesorul Amzulescu a completat o fişă succintă de informaţii din care aflăm, printre altele, că Lache este viorist, dar “ştie şi cobză” şi are un bogat repertoriu de balade.

ÎNREGISTRAREA. În februarie 1951, cercetătorul îi scrie şi îl invită la Bucureşti, pe cheltuiala institutului, pentru înregistrări. Lache vine pentru prima dată în Bucureşti şi este însoţit de un “cobzar”, cum îl numea pe Stan Gruia din Desa, deşi acesta cânta cu chitara. Era vremea când cobza fusese înlocuită de chitară. În fapt era o “chitară cobzită”, cum spunea prin 1983 un mare lăutar, Marin Căpăţînă, zis “Căleaţă”, din Corabia, Olt. În prima zi, 21 februarie, Amzulescu şi profesorul Ovidiu Bârlea notează informaţiile biografice şi repertoriile lui Lache şi “Gruiţă”. A doua zi, cu concursul tehnicianului Paul Ciocos, sunt înregistrate 38 de piese cu nişte aparate primitive (microfonul era confecţionat dintr-o cutie de conserve), în studioul improvizat în subsolul casei lui Stelian Popescu din Piaţa Amzei, unde-şi avea sediul institutul. 28 dintre ele sunt balade, câteva jocuri, cântece, o doină, în total aproape 300 de minute. Gruiţă a cântat cinci piese: patru balade şi un cântec. Pentru munca lor, cei doi lăutari au fost plătiţi cu o sumă mare pentru acele vremuri. Din acest prim set de documente audio am ales şi am restaurat un fragment de cântec epic eroic, “Tanislav” (tema confruntării cu turcii), o doină superbă, “De când zic mă duc, mă duc”, de fapt o pendulare între doină (cuplet) şi “dragoste” (refren în ritm de “Horă mare, boierească”), “dragostea” fiind un cântec cu tematică erotică, melodic înrudit cu doina şi cu balada. Am selectat şi două jocuri: “Polosca” şi “Alunelu”. Ultimul ar trebui scris, “Al lui Nelu”, fiind, de fapt, o horă cântată sau jucată cândva de un oltean pe nume Ion. Plătim aici tribut şcolii care de multe ori a preluat piese folclorice şi le-a răspândit fără să le ştie rostul. La fel s-a întâmplat cu “Toma Alimoş”, căruia în realitate lăutarii bătrâni îi spun “Toma a lu Moşu” sau, simplu, “Toma lu Moş”. Mai grav este că şi astăzi copiii învaţă că “Mioriţa”, “Meşterul Manole”, “Toma Alimoş” sunt “poezii populare” (categorie care nu există în folclorul românesc) şi sunt şocaţi dacă aud o variantă cântată.

LA NUNTĂ. Amzulescu şi profesorul Mihai Pop, directorul Institutului de Folclor, au fost şi la două nunţi “cântate” de Lache la Desa, să vadă  “cum se mişcă la popor”. Uriaşul, timid şi delicat în viaţa de zi cu zi, se transforma într-un magician posedat şi posesiv. Relaţia lui cu oamenii se schimba, era în centrul atenţiei, “punea în cântec” poveşti bătrâne şi grozăvii contemporane, “zicea” cântece erotice şi “zgoande” (cuplete de revistă, folclorizate), strecura aluzii subtile într-o parodie de bocet şi îndemna chiar la rezistenţă împotriva politrucilor, a “Comitetului”, care făcea ce voia în sat. Lăutarul carismatic vrăjea şi domina, încât la un moment dat el conducea nunta, pe deasupra naşului şi socrilor.

După câţiva ani, Lache este din nou invitat pentru înregistrări. Vine cu “cobzarul” Alexandru Gruia din Poina Mare, Dolj. Aceeaşi echipă completează fişe şi notează texte în prima zi, iar în cea de-a doua înregistrează 17 piese, dintre care am selectat jocul “Trei păzeşte”. Cu această ocazie, Titi Popescu, fotograful institutului, a făcut o serie de instantanee.

Amzulescu şi Lache au devenit prieteni şi, când a împlinit 40 de ani, profesorul a organizat o petrecere în satul natal, la care l-a chemat să cânte. S-au întâlnit în Gara Craiova. Lăutarul nu venise doar cu “dipla”, ci adusese şi “o raţă tăiată-n batistă”, ştiind că este nu numai “angajat”, ci şi invitat de cinste. A cântat două zile, acompaniat de un “cobzar” local, spre desfătarea auditoriului. Apoi, cu sarmalele în portbagaj, folcloriştii au plecat la Sadova, veche vatră lăutărească, unde au făcut o culegere bună.

În august 1959, profesorul Pop l-a invitat la Sinaia, să cânte la a XII-a conferinţă a celui mai important forum al cercetătorilor folclorului muzical, International Folk Music Council. Aici, Lache a cucerit, pe lângă aprecierile entuziaste ale specialiştilor veniţi din toată lumea, şi inima unei americance planturoase de vreo 50 de ani, pare-se nevastă de colonel CIA, care l-a şi vizitat acasă şi i-a făcut cadou o cutie de ness. Mândru, lăutarul a mers la Primărie să se laude, a pus o oală la fiert, dar “cafeaua” nu era bună, “n-a vrut să se prindă” şi n-avea zaţ.

După ceva timp, are loc cea de-a treia serie de înregistrări, sub supravegherea profesorului Amzulescu şi a etnomuzicologului Adriana Sachelarie. Acum, chitaristul acompaniator a fost Nicolae Gh. Budulică din Ciupercenii Noi, Dolj. Sunt înregistrate 119 piese, dintre care am ales “zgoandele” “N-are moşu, că ţi-ar da”, care ne aduce aminte de marele Tănase, şi “M-am făcut malagambistă”, pe melodia “Mi-am pus busuioc în păr” compusă de Ion Vasilescu în 1938, versuri Nicu Kanner, şlagăr interpretat iniţial de Maria Tănase. Am selectat şi cântecele de joc “Pasăre galbenă-n cioc” (horă mare, boierească, acompaniament în ritm de vals), “Nu mă cunoşti, neică Ghiţă” şi “Sună codru şi răsună” (sârbe), melodiile instrumentale de joc “Şchioapa”, “Calu” (din ritualul Căluşului), “Telu”, “Turceasca”, “Ţigăneasca”. Lache cântă “dragostea” “Mi-apucai pe drum la vale”,  pe o melodie de cântec epic eroic (v. Constantin Brâncoveanu, cântat de Marin Căpăţână “Căleaţă” din Corabia, Olt), în ritm de horă, textul fiind o variantă a cântecului de nuntă “Caru’ de flori”. Am mai restaurat o “dragoste” cântată în stil lăutăresc, “Al dracu e omu-n lume”, baladele fantastice “Iovan Iorgovan” (tema luptei cu balaurul, cu trimitere şi la legenda muntelui Retezat) şi “Geru din fântână” (tema luptei cu o entitate malefică).

În anul 1963, etnomuzicologul Tiberiu Alexandru, discipol al savantului Constantin Brăiloiu, şi Alexandru Amzulescu editează la Electrecord un disc ştiinţific cu titlul “Cântece bătrâneşti. Balade”. Cele patru piese, “Iovan Iorgovan”, “Oleac”, “Chira Chiralina” şi “Ion ăl mare”, reprezentative pentru repertoriul oltenesc al acestei categorii folclorice, sunt preluate de pe benzile înregistrate anterior. În acelaşi an apare la New York un disc-document intitulat “The Folk Music of Rumania” (KL 5799), cel de-al optsprezecelea din seria “The Columbia World Library of Folk and Primitive Music”. Materialul muzical, valoros şi divers, editat de profesorul Alexandru include şi aceeaşi variantă a baladei “Iovan Iorgovan”, din păcate mult scurtată. Alexandru semnează, alături de celebrul Albert L. Lloyd, şi comentariul ştiinţific. Alan Lomax a dat formă finală compilaţiei muzicale. Antologia a fost reeditată în anul 2001 pe CD, la firma americană Rounder Records. Aici apare aproape în întregime balada menţionată şi o prezentare succintă a lui Lache.

În 1968, cercetători din Institutul de Etnografie şi Folclor în colaborare cu cei din Institutul pentru Film Ştiinţific din Göttingen (Germania) au filmat datini, obiceiuri şi repertorii muzicale şi coregrafice româneşti. În primăvara anului 1969, folcloristul Alexandru Amzulescu şi etnocoreologul Andrei Bucşan au mers la Göttingen pentru selecţia şi montajul materialului şi pentru redactarea unor broşuri explicative care să însoţească filmele. În 1972, specialiştii germani au prelucrat pelicula din care au rezultat 38 de filme-document, însoţite de tot atâtea broşuri publicate în 1973. Printre ele se numără şi “Dansuri populare în Desa” (România), care surprinde ţăranii jucând “Băluţa” şi “Crăiţele” la hora satului (cântă fanfara condusă de Ştefan Curucu). Alte două au fost integrate în celebra serie “Encyclopedia Cinematografică”: Sud-estul Europei, România. Interpretarea baladei “Iovan Iorgovan” la Sărindarul de obşte din Desa, în care Lache cântă acompaniat de Alexandru Gruia din Poiana Mare, şi Sud-estul Europei, România. Fragmente din Sărindarul de obşte în Desa, unde apare aceeaşi fanfară locală. Filmările s-au realizat în zilele de 24 şi 25 octombrie 1968. La 6 septembrie 1969, tot la Desa, acelaşi pasionat folclorist, cu aparatura şi cu echipa Institutului de Etnografie şi Folclor (operatoare Matilda Ionescu, sunetist Constantin Breazna), a realizat un alt film intitulat “Sărindarul de obşte. Slobozirea apelor”. Şi aici suportul muzical este asigurat de fanfara lui Ştefan Curucu, dar cu o zi înainte se făcuseră ultimele înregistrări audio cu Lache. A cântat patru piese, între care două frumoase variante din categoria doină-dragoste (“Ţine-mă, Doamne, pe lume” şi “I-auzi, mândră, cântă cucu”), acompaniat de “cobzarul” localnic Gogu Constantin. La toate peliculele menţionate, pe generic apare numele profesorului doctor Alexandru Amzulescu, dar “omul din umbră” a fost Lache. El a propus temele, s-a ocupat de organizare şi a mediat în relaţia cu sătenii.

În anul 2001, Institutul de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu” a publicat cea de-a doua lucrare, intitulată “Cântece epice eroice”, din seria de înregistrări-document, ştiinţifice, Arhive Folclorice Româneşti – Romanian Folk Archives, editată de Marian Lupaşcu. Lucrarea cuprinde un CD audio însoţit de o broşură cu 50 de pagini, incluzând informaţii, transcrieri muzicale şi de text, imagini, comentarii, un aparat ştiinţific amplu şi complex şi un rezumat în limba engleză. Autorii, dr Sabina Ispas, Mihaela Şerbănescu şi Marian Lupaşcu, au selectat şase piese şi le-au publicat integral, între care şi balada “Gerul”, variantă cântată de Lache în 1955. Transcrierile redau, în premieră, caracterul sincretic al specimenelor, prin alternarea şi/sau suprapunerea muzicii instrumentale cu cea vocală şi cu textul versificat.

În 2004 şi în 2005 a fost finalizat proiectul Doina, din aceeaşi serie, lucrare de referinţă care include două CD-uri cu 61 de capodopere muzicale şi poetice, a căror editare a durat aproape trei ani. Autorii, etnomuzicologii Mariana Kahane şi Marian Lupaşcu, au publicat şi varianta “De când zic: mă duc, mă duc”, cântată de Lache Găzaru în 1951.

Toţi specialiştii care au lucrat cu el în decursul timpului, ca şi cei care doar l-au ascultat şi l-au văzut în filme şi fotografii au fost entuziasmaţi de personalitatea sa, de repertoriul excepţional, de stilul de interpretare alert, precipitat chiar, presărat cu gesturi şi “poze” teatrale, cu chiote şi îndemnuri, cu tradiţionalele “închinări” finale adresate naşului, fiindcă Lache cânta ca la “masa mare” a nunţii, legând deseori, în suite “de ascultare”, mai multe “cântări” diferite ca gen. Nici “probele” de dinaintea fiecărei înregistrări, nici rugăminţile cercetătorilor de a cânta doar piesa pentru care făcuseră anunţul pe bandă şi scriseseră fişa nu au reuşit să-l scoată dintr-ale lui.

Aşa cum era obişnuit, spunea doar “Atenţiune, toată lumea tace!”, atragând atenţia mesenilor “înfierbântaţi”, şi “intra” într-o altă melodie. Înregistrarea continua, banda se termina uneori înaintea muzicii, iar ultima piesă trebuia reluată. Din aceeaşi cauză, de multe ori, finalurile pieselor incluse pe CD au trebuit prelucrate şi “filate”.

Lache nu este un “muzicant”, un “artist”, nu cântă “pentru microfon”, nu înfrumuseţează, nu face virtuozitate de dragul virtuozităţii, nici “circărie”. Lache Găzaru este un vulcan din care erup sunete: de fiecare dată “face cântarea” altfel, “o trăieşte” din nou. Nimic nu este memorat şi redat, totul este învolburat şi proaspăt. Lăutarul nu are oprelişti, “se opinteşte în vioară”, o acordează în fel şi chip, cântă pe două corzi deodată, le mai şi ciupeşte, se sfădeşte cu “arcul” care nu mai face faţă elanului debordant, sau cu cobzarul care nu reuşeşte întotdeauna “să-l ghicească” şi “se pierde pe drum” cu ritmul sau “o ia pe tarla” cu armonia. Lache îl “cheamă la ordin”, bate din picior, îi face semne cu ochii, cu capul, cu mâna, bate în vioară, nu se lasă, nu se încurcă şi nu se opreşte niciodată. El băsmeşte, cântă, recită, declamă, amestecă perle ale înţelepciunii ţărăneşti cu “vorbe în doi peri” de prin revistele bulevardiere interbelice, te biciuie cu sunetele şi cu accentele, te ţine cu sufletul la gură, te copleşeşte şi te obligă să trăieşti o dată cu el miracolul artei vii. La sfârşit, obosit şi fericit, poţi să spui doar atât: “Al dracu e omu-n lume”.

(Informaţiile provin din Arhiva Institutului de Etnografie şi Folclor “Constantin Brăiloiu” şi din interviurile realizate cu prof. dr Alexandru Amzulescu şi prof. dr Sabina Ispas, director al Institutului).