Eroii lui Lache

Şi-a dus peste tot vioara. Vrăjitor al cântecului vechi românesc, Lache nu avea o baghetă magică, avea doar o vioară.

Puţini oameni au şansa în viaţă de a practica meseria care le place, cea de care sunt îndrăgostiţi. Mihai Constantin, zis Lache Găzaru, este unul dintre aceşti norocoşi. A iubit balada şi vioara, şi cu ele a trăit toată viaţa. Fie că i-a fost bine, fie că i-a fost rău în viaţă, cele două comori nu l-au părăsit niciodată, iar el a ştiut să le preţuiască.

La bal. Tata Lache, aşa cum îl alintă desenii, a fost fără dar şi fără poate cel mai bun lăutar al zonei. Cum s-ar spune... el făcea legea. Şi nu poţi nega asta când stai şi te gândeşti că o nuntă fără Lache parcă nu era nuntă. Lui Mitrică Constantin, profesor pensionar acum, Laghe Găzaru i-a cântat şi la nuntă, dar şi la chefuri, chermeze, petreceri şi baluri. “Era un bun păstrător de cântece vechi româneşti. Şi la nunţi, la botezuri, la petreceri, cântecele de genul ăsta erau punctul forte. El încingea atmosfera întotdeauna. La nunţi cânta şi cântece de petrecere, dar avea şi programul lui special de balade.

Din păcate, el nu a fost apreciat la adevărata lui valoare. El a făcut onoare acestui sat, şi nu numai aici. Oameni din toate satele din jur alergau să-l aibă pe Lache lăutar la nuntă. A trăit modest, dar a avut grijă să-şi educe copiii. Fusese şi în război, văsuse cum e lumea şi a avut grijă să-şi înveţe toţi copiii carte. Oamenii de aici erau mândri dacă Lache le cânta la nunţi.” Asta o spune un om care recunoaşte: “Eu copilăria mi-am petrecut-o când el era în formă şi ca om, şi ca talent, şi ca muzicant. El ne cânta şi la chermezele pe care le făceam atunci, la baluri... după anii ’40, când noi eram deja la liceu”.

La råzboi. Amintirile profesorului Constantin sunt numeroase şi mai toate îl fac să surâdă, semn că apropierea de Tata Lache a fost una… destul de plăcută, de interesantă. “Era un bărbat înalt, chiar bine făcut, o statură impunătoare. Eu nu mi-l pot închipui decât cu vioara după el, până şi pe front a purtat vioara la el. Mi-a spus odată, într-o discuţie… El făcuse războiul şi era deja iniţiat în cântece şi de dans, şi de toate. În momente de răgaz, pe front, Lache le cânta camarazilor, asta ţin minte din discuţiile purtate cu el, pentru că stăteam şi la un pahar cu vin cu Lache Găzaru. După război, Lache a revenit în sat şi şi-a continuat drumul în viaţă, în viaţa de păstrător al cântecelor autentice. Profesorul îşi mai aminteşte şi de partenerul de lăutărie al Găzarului. “La Bucureşti, la înregistrări a fost cu unul Stănică, la cobză. Făceau ei o pereche grozavă, erau buni lăutari de nunţi, de petreceri, dar erau şi un punct de atracţie, datorită pitorescului realizat prin faptul că el era foarte înalt, iar celălalt îi venea undeva pe la subraţ. Erau o echipă care atrăgea atenţia şi producea zâmbete, dar erau foarte buni muzicanţi. De la domnul Amzulescu ştiu şi că ei au cântat şi la Universitate în Bucureşti.”

La nuntå. Ca orice desean care se respectă, prof. Constantin l-a chemat la nuntă pe Lache Găzaru. “Mi-a cântat la nuntă. Când îl ascultai pe Lache, sentimentul care ţi-l dădea era unul de trăire puternică, te încălzea cântecul lui şi te făcea să simţi o forţă. Cântecele lui vechi aduceau în atenţie fapte săvârşite de eroi, de personaje care întotdeauna săvârşeau câte un act care avea scopul de a face un bine societăţii. Erau nişte idei de bine sub forma unor pilde. Eroi mărunţi din lumea satului, dar care erau justiţiari, în slujba binelui, a omului de rând, mai ales a celui neputincios. Cântecele lui fiind vechi, veneau dintr-o vreme în care omul era mereu stăpânit, asuprit, dar din când în când i se mai făcea dreptate de către unul sau altul. Haiducul Chiu, de exemplu, care a sălăşluit prin aceaste locuri, Măgura lui Chiu din marginea satului se numeşte aşa pentru că acolo a acţionat un haiduc. El dădea chiote şi aduna oamenii şi făceau dreptate celor asupriţi. åsta era Lache Găzaru.”