Pe la noi pe Teleorman

A iubit cântecul ţărănesc, pentru că e mai aspru, dar mai curat, ca şi viaţa ţăranului.

E greu să vorbeşti despre Liviu Vasilică la trecut, pentru că vocea sa înflăcărată continuă să răsune în cântecele sale. Cât despre sufletul artistului, putem spune că încă este cu noi, în fiecare cântec pe care l-a lăsat în urma sa.

De mic a îndrăgit cântecul şi portul popular, fascinat de haiducul satului Gogu Ivaşcu şi de inegalabila Maria Tănase, după cum mărturisea într-un interviu acordat revistei Formula AS în luna noiembrie 2000. “Mama îmi spune că aveam 3 sau 4 ani şi mă entuziasmam aşa de tare când cânta Maria Tănase la radio, că ţipam la ei să facă linişte, puneam urechea pe aparat şi ascultam nemişcat. Am avut chemare pentru folclor încă de mic.” (...) 

Asemånåri. “Maniera mea de interpretare nu-i deloc personală, aşa se cânta la noi odată. Şi am observat că nu numai la noi se cântă «de piept». De exemplu, deşi reprezentăm zone diametral opuse – Teleormanul şi Ţara Lăpuşului –, între mine şi Grigore Leşe există nişte asemănări, nişte atingeri. (...) De altfel, fără falsă modestie, pot să spun că eu sunt foarte iubit în Ţara Lăpuşului (...). Iarăşi, foarte iubit sunt şi în Ardeal. De ce? Nu ştiu! Mi-a plăcut o laudă pe care mi-a făcut-o un moţ din Apuseni, îmbrăcat în iţari. Eram la un spectacol, la Alba-Iulia. Mă vede şi mă cunoaşte: «Sunteţi domnu’ Vasilică, doctorul de la Teleorman?». «Da» ,zic. «Io mi’s moţ», zice, «şi să ţii minte că eşti în rând cu noi!» Mare onoare mi-a făcut!”

Dodå! În acelaşi interviu acordat revistei Formula AS, interpretul explica de ce teleormănenii sunt oameni speciali: “Înconjuraţi numai de păduri, au fost aşa, într-un fel, stat în stat. Să ştiţi că turcii n-au intrat în pădurea aia de frică, de-aia i-au zis «deliorman», adică pădurea nebună. (...) Cântecul teleormănean, aţi văzut, are o linie melodică foarte simplă, dar atrage ascultătorul prin forma de adresare: «dodă, neică, bă», cântăreţul strigă la tine, adică, să-l asculţi, te trage de mânecă, e o formă extraordinară de a atrage atenţia asupra lui, iar chiuitul acela ascuţit cu care se termină uneori versurile e o explozie a unui sentiment, explozie de vitalitate, de trăire”.

“Dambla”. Cântecul din Teleorman şi-a făcut sălaş în sufletul lui Liviu Vasilică. Iată ce spunea interpretul în Tribuna Teleormanului din luna decembrie 1984: “Mama zice că pentru mine folclorul e dambla, nu pasiune. Damblaua, zicem noi, este o «iubire» acaparatoare, care la un moment dat pare să iasă din sfera explicabilului. (…) Culeg de la ţărani şi nu de la lăutari. Lăutarii sunt mai supuşi influenţelor şi, în virtutea profesionalismului şi personalităţii lor, intervin adesea în text sau în linia melodică. Cântecul ţărănesc e cumva din altă factură, e mai dur, mai aspru, dar mai curat, mai pur, aşa cum e de fapt şi viaţa ţăranului”.

Chemare. A cântat cu înflăcărare şi a practicat cu drag profesia de medic. A vindecat răni şi suflete. “Când mă satur de boli şi de rele, cânt ca din răcoarea de la pomi. Îţi vine să cânţi când auzi pustiul de lângă tine!”, spunea Liviu Vasilică în Curentul de Teleorman (noiembrie 1998).

Dorinţă. La sfârşitul lunii martie, cu câteva luni înainte să plece din lume, Liviu Vasilică a acordat un ultim interviu Jurnalului Naţional, publicat post-mortem. Intervievat de colega noastră Roxana Ioana Ancuţa, interpretul mărturisea că a adunat şi a recondiţionat peste 60 de costume populare, din toate zonele ţării, la care se adăuga colecţia personală de alte 40 de piese sprecifice Teleormanului: (...) “Aş vrea să fac un mic muzeu, în care să-mi expun toate costumele populare, pentru a le păstra şi a rămâne urmaşilor”, spunea atunci regretatul artist.

Forţă. În interviul acordat Jurnalului Naţional, Liviu Vasilică a spus povestea primelor înregistrări realizate la Institutul de Cercetări Etnologice şi Dialectologice din Bucureşti. “La începutul carierei mele, înregistrările la radio erau chinuitoare pentru inginerii de sunet, deoarece când chiuiam le săreau indicatoarele”. (...) “Pe la noi pe Teleorman” a fost primul cântec pe care l-a cules de la cel mai vestit rapsod din satul său (Plosca) – Gogu Ivaşcu, care fusese în tinereţe haiduc.

“Cu acest cântec am obţinut premiul I la etapa republicană a Festivalului Artei Studenţeşti şi să fiu cunoscut de specialiştii în folclor: doamna Emilia Comişel şi regretatul Ludovic Paceag. Apariţiile de debut în Televiziunea Română au fost datorate doamnei Marioara Murărescu, în emisiunea «Tezaur Folcloric». Acolo am reuşit să readuc în actualitate cântecul bărbătesc de grup, foarte cunoscut şi cântat în Teleorman. «Cântec de haiducie» este ultimul cules în mai multe variante, de la diverse surse din judeţ. Rămâne să văd la care dintre ele mă opresc.” (...)

Cu Ansamblul de Cântece şi Dansuri “Burnasul” a făcut numeroase turnee atât în ţară, cât şi în străinătate (Bulgaria, Turcia, Siria, Iordania, Egipt, Belgia, Spania). În anii 1986 şi 1991 a obţinut atestarea profesională de tip “A”, ca solist de muzică populară gradul I “A”.