Comoara lui Dumnezeu

După 6 septembrie, durerea mediatică n-a fost atăt de profundă… De aceea simt nevoia să scriu despre Pavarotti.

In ziua a treia a Festivalului Internaţional George Enescu din luna septembrie 2007, tenorul Jose Cura a venit la Sala Palatului, pe scenă, in faţa a cinci mii de oameni care se pregăteau pentru sărbătoare şi a spus: "A murit Pavarotti!". Impreună cu dirijorul Eschenbach stăteam in colţul scenei, tulburaţi. Jose Cura avea pe el o jachetă de blană, aruncată pe umeri in grabă - vemea de la repetiţia cu "Carmen" de la Opera Romănă. "Vă rog să ţinem un moment de reculegere!" Asta s-a intămplat. Apoi, mi s-a părut că-l văd pe Jose Cura uşor ghemuit in el, cu statura lui uriaşă, frumos şi tragic, simţind că prea puţin a vorbit despre cel care a căntat fermecănd lumea timp de aproape 50 de ani.

CEVA MAGIC.Luciano Pavarotti, de căte ori era intervievat de un ziarist, nu uita să spună: "Ii mulţumesc Lui Dumnezeu pentru ceea ce mi-a pus pe corzile vocale". In gătul lui era ceva miraculos, era ceva magic, era ceva ce ne aparţinea tuturor, acolo era locul unde depozitase Dumnezeu comoara. Şi, de aceea, cred că prin dispariţia lui Luciano Pavarotti de pe Pămănt a dispărut ceva ce ne susţinea, ceva pe care ne sprijineam; că, ascultăndu-l căntănd, Dumnezeu era mai blănd in decizii.

Primele zile după foarte trista zi de 6 septembrie eram atăt de mirată că nu se vorbeşte mai mult despre el, că durerea mediatică nu e mai mare şi mai profundă... Pentru că dispariţia sa a fost o mare tragedie. O durere cosmică.

FLUX DE IUBIRE. Iubea opera, iubea muzica. Acest flux de iubire circula prin publicul uimit, care iubea şi el căntăreţul, muzica, procesul minunat de a fi impreună. In sala unde era el protagonist pe scenă se intămpla ceva religios: lumea se schimba, pereţii se imbibau de entuziasm. Ştiţi ce inseamnă entuziasm la vechii greci? Inseamnă "zeul din tine". De aceea, entuziasm e un cuvănt care implică responsabilitate. De aceea ăsta era covorul roşu pe care călca Pavarotti. Ştia asta. Descoperea şi ajuta mereu talente noi. Avea grijă de Italia, de oraşul lui natal. A fost un mare patriot.

IL RE. Ii admir enorm pe Placido Domingo, pe Zubin Mehta şi pe Jose Carreras. Dar cel mai mare rămăne pentru mine Pavarotti. Pentru că, deşi Domingo e un mit, Zubin Mehta e o legendă şi Carreras e minunat, Pavarotti este Regele. El mănuia miracolul. Desfăcănd uriaşa batistă albă, avea ceva din magia unui prestidigitator. Să fi fost un semn către Dumnezeu, care privea şi el?

E MEDICINĂ, MĂI! Din generozitate, avea idei uluitoare de spectacol. Aşa s-au născut spectacolele cu celebrii căntăreţi ai lumii, care sunt nenumăraţi. Ce spun eu nenumăraţi? Erau toţi cei care luceau şi străluceau pe firmamentul muzicii: Frank Sinatra, Barry White, Bono, Elton John, George Michael etc. Atăt de multă emoţie la aceşti celebri, bogaţi şi glorioşi artişti nu am mai văzut niciodată. Cu toţii erau cineva. Toţi şi-au dat măsura lor de sus. In clipa cănd Pavarotti cănta intr-un duet, o făcea intotdeauna cu faţa spre partenerul mai tănăr şi mai puţin renumit. Era un amalgam de candoare, admiraţie şi respect... Nu-şi mai permitea nimeni nici un fals. Nu cred că a făcut vreodată ceva fără responsabilitatea educaţiei publicului. Cu eleganţă şi cu bunătate.

Acum nu mai e! Acum se odihneşte undeva intr-o stea. Dar imprimările şi filmele au rămas. Chemat să zică ceva despre Pavarotti, jazzmanul Johnny Răducanu a spus: "Vocea lui e medicină, măi! Vocea lui te intoarce de la moarte".

Şansa de a-l auzi

Am crezut, cănd eram micuţă, că lumea se ţine pe nişte coloane, pe nişte stălpi uriaşi, şi că unul dintre aceşti stălpi uriaşi este vocea umană. Mai aflasem şi o poveste: europenii sau ame-ricanii nu reuşeau să cucerească un pămănt din cauza unui trib foarte puternic. Unui cap politic i-a dat prin minte să puie o arie căntată de Caruso. L-au ascultat pe zeul care căntă. N-au mai manifestat nici o intenţie războinică. S-au lăsat cuceriţi de cuceritori. Dar, mai ales, de vocea dumnezeiască - şi n-au greşit. L-am auzit prima dată in Rigoletto (foto), pe casetă, atunci cănd programul nostru de televiziune era "castrat" şi mai toţi stăteam nopţile să vedem casete pe video. Ne uitam fermecaţi şi de-odată cineva s-a aplecat spre mine şi mi-a spus: "Vezi, auzi acest duet Gilda - Ducele de Mantua , bucata asta se căntă foarte rar. Nu o poate cănta oricine. Trebuie anumite voci. Noi avem şansa să-l auzim pe Pavarotti". Pe urmă l-am văzut in concert la Bucureşti, la eclipsa de soare din 1999. Eram chiar in răndul din faţă. A intrebat ce e cu lumea de pe deluşorul Casei Poporului, care era in afara incintei aranjate: "Sunt cei fără bilete. Care speră să vă audă, totuşi". "Daţi-le drumul şi lor." Aşa s-a intămplat.

"Eu, să mă ascult pe mine, acasă? Doamne fereşte, asta-mi mai lipsea… Mai bine ascult Placido Domingo, jazz sau Beatles. E mai sănătos! Imi place să am diverse experimente. Nu rădeţi, o dată chiar

am căntat rap"

Luciano Pavarotti,tenor

Umorul generos, a doua natură

A fost un mare romantic. Era un om bun şi tandru. Ieşea din situaţii rele, stupide şi neplăcute, prin nesfărşita lui bunătate şi printr-un umor generos. Intrebat de ziarişti, inainte de a divorţa,

de ce Nicoletta, secretara sa, locuieşte in vila lui americană, el a răspuns dulce:

"Păi, ce era să fac? A venit, nu are unde să stea, nu cunoaşte pe nimeni, trebuia s-o las să doarmă in stradă?". Era atăta bun-simţ şi in acelaşi timp atăta profundă mustrare, incăt ziariştii au lăsat-o baltă. Un alt dar rar - umorul - pe care-l au atăt de puţini oameni!

Muzica lui? Bucurie, candoare, dragoste şi respect

Cănd s-a imbolnăvit Carerras, a fost acel uluitor concert al celor trei tenori, pentru a-l ajuta, la propriu şi la figurat, să scape de urgie. Uite că acel care a plecat a fost Pavarotti, şi nu Carerras. Concertul celor trei tenori nu a fost numai un gest de ajutor.

A fost o dorinţă de a duce muzica, opera, arta căt mai aproape de public. Nu numai cel care degustă cu rafinament se apropie de nenorocosul care nu ştie ce se ascunde in muzică. Oricine, de orice condiţie, poate să asculte la nesfărşit spectacolul celor trei tenori. Pentru că acolo nu este numai muzică de operă. Acolo este bucurie, este candoare, este dragoste şi prietenie, este respect, este generozitate, este umor şi frumuseţe. Este o clipă unică in realitatea omenească. Pentru toţi cei care au ascultat acest concert a existat Dumnezeu - o clipă - foarte aproape: se indeplineau dorinţele. Prima dorinţă implinită a fost că Jose Carerras s-a insănătoşit. Cum căntau toţi trei? Cum se respectau! Cum se luau la intrecere! Cum se admirau! Şi cum il admirau pe Pavarotti!

In esenţă, un om simplu

Alt cadou cu care l-au blagoslovit ursitoarele - şi acesta rarisim - a fost modestia. "Cănd eram copil, cărţile erau pentru mine nişte obiecte serioase şi foarte importante. Dacă ar trebui să scriu eu insumi o carte, simt că ar trebui să spun ceva plin de profunzime, ceva care să schimbe lumea. Dar eu nu sunt aşa. Eu sunt un om simplu. In ciuda tuturor intămplărilor prin care am trecut, am incercat să rămăn acelaşi om simplu, aşa cum am fost incă de la inceput. Poate că nu am incotro", se descrie Big Luciano in cartea "Pavarotti - Lumea mea".