Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
L-au apreciat şi l-au iubit. Alexandru Jula şi Camelia Dăscălescu îşi aduc aminte cu drag de Luigi Ionescu.
Îndrăgitul interpret Alexandru Jula ne spune două lucruri cu "însemnătate": "Luigi a fost un profesionist desăvârşit şi un coleg minunat". "Tot ce a făcut a fost extraordinar, a rămas în istorie. Şi-a făcut meseria cu credinţă. Ca şi coleg… ce să mai vorbim! Am colaborat cu el la Teatrul Tănase şi în cabină era cel mai minunat camarad. Să ştiţi că în teatru la cabină se cunoaşte cine e coleg şi cine nu. Cum spuneam, Luigi Ionescu va rămâne în istoria muzicii uşoare româneşti… dacă aceasta se va scrie."
S-au cunoscut prin anii 1958-1959. Luigi era deja vedetă, pe când Alexandrul Jula se afla la începuturi. "L-am simţit cald, apropiat, ca pe o vedetă care voia sa-i ajute pe cei care păşesc pentru prima oară pe scenă. Apoi, prin anii ’60, a lansat marele şalgăr «Lalele, lalele», care l-a aşezat acolo unde îi era locul, printre marile personalităţi ale muzicii noastre. La baza succesului cred că au stat profesionalismul, dragostea faţă de ceea ce făcea, seriozitatea şi omenia. Iar aceasta din urmă o făcea simţită peste tot. Dacă eşti artist şi afişezi aroganţă, publicul simte şi te descalifică. Am cunoscut voci care alungau publicul, mari voci… Luigi a avut însă toate calităţile necesare: glasul, modestia şi căldura faţă de cei din jur."
APROPIAT. Artistul Alexandru Jula mărturiseşte că nu a existat nici o diferenţă între muzica marelui Luigi Ionescu şi cea interpretată de solistul internaţional Gilbert Becaud: "Au fost amândoi, în aceeaşi perioadă, mari vedete. Cu toate acestea, era dificil să facem o comparaţie la vremea respectivă, deoarece pătrundeai foarte greu pe piaţa muzicală internaţională. Dar cred că Luigi ar fi făcut faţă oricărei confruntări. Având în vedere că am colaborat o bună perioadă de timp, mă leagă foarte multe amintiri de el. L-am simţit atât de aproape de mine, lucru care a însemnat foarte mult".
EU TAC! De regulă, cei care ajung în "vârf" resping valul de solişti care îi urmează. "Luigi nu a avut această răutate, această aroganţă a vedetei. Susţinea tinerele talente. Am primit odată un telefon de la dânsul şi recunosc că m-a surprins. În primul rând, pentru că rar primeai telefoane… dacă te suna cineva înseamnă că erai destul de important. În al doilea rând, eu mă aflam pe litoral, acolo m-a găsit Luigi. Făcusem o piesă, care se intitula «Eu tac», iar el mă sunase să mă felicite. Mi-a spus: «Mi-a plăcut extraordinar de mult piesa ta. Bravo!». Ulterior, piesa a fost scoasă din radio, deoarece i s-au atribuit diverse interpretări", zâmbeşte Alexandru Jula.
DELICATEŢE SUFLETEASCĂ. Deşi nu au colaborat pe plan profesional, celebra compozitoare Camelia Dăscălescu l-a admirat pe Luigi Ionescu. "Înainte de faptul că era un foarte bun cântăreţ, era la modă. Luigi… un om extraordinar. Un caracter superb, un băiat frumos, amabil, bine crescut, personalitate admirabilă.
Eram tineri când ne-am cunoscut, lucru care s-a întâmplat prin anii ’50-’60 la Teatrul Tănase. Îi urmăream delicateţea, buna creştere. Amintirile mele se perindă în jurul repetiţiilor, fiindcă ne-am cunoscut în «viaţa artistică». Eram fascinată de timbrul lui, întotdeauna cald, de glasul frumos, de dicţia impecabilă. A fost un adevărat artist. Bine, a muncit foarte mult pentru a ajunge la o astfel de performanţă. Avea apariţii constante la Radio, la Televiziune…", dezvăluie Camelia Dăscălescu.
GENERAŢIE FRUMOASĂ. Dacă s-ar scrie o istorie a muzicii, îndrăgita compozitoare susţine că Luigi Ionescu ar trebui să se claseze printre primii zece: "Stă alături de Gică Petrescu şi toată generaţia frumoasă de oameni muncitori. Cânta despre Bucureşti pentru că a locuit aici, a trăit aici şi nu a avut veleităţi cu străinătatea. Îşi vedea de treabă, ceea ce înseamna să cânte frumos. Îl priveam cum repeta pe scenă şi îmi părea întotdeauna bine pregătit".
"L-am simţit cald, apropiat, ca pe o vedetă care voia sa-i ajute pe cei care păşesc pentru prima oară pe scenă."
Alexandru Jula
AMINTIREA UNUI ITALIAN FERMECĂTOR
Luigi Ionescu era în mare vogă, juca la Teatrul de Revistă "Constantin Tănase", când, elevă fiind, cântam primul meu şlagăr românesc, "Chemarea mării", compus de George Grigoriu. Luigi avea un timbru baritonal, amplu, ce se armoniza perfect cu statura impozantă. Părul brunet şi ondulat, mustăcioara, întreaga apariţie aminteau de italianul fermecător din filme, elegant, zâmbitor, adulat de femei. Întotdeauna era aşteptat de admiratoare la sfârşitul spectacolelor; cereau autografe, ofereau flori şi îmbrăţişări. Pe lângă repertoriul internaţional, Luigi Ionescu a interpretat şi mari şlagăre româneşti, de pildă "Zorile", lansat la Festivalul Mamaia, şi celebra piesă creată de Temistocle Popa "Lalele". Publicul îi cunoştea textul şi cânta împreună cu el, aplauda dezlănţuit într-o stare euforică. Bonomia, zâmbetul, blândeţea îl caracterizau pe Luigi Ionescu. Un coleg pe care nu l-am auzit vorbind decât frumos despre ceilalţi. (Margareta Pâslaru)
