Avocatul copilăriei

Povestea Mariei Dragomiroiu a început dintr-o cămăruţă din satul Marcea, locul în care mama îi cînta...

 
Îi cuprinde un senti­ment de dulce nos­talgie atunci cînd Dana Niţu şi Iustin Drago­mi­roiu, fraţii Mariei Dra­­gomi­roiu, povestesc despre sora lor mai mică. “Dacă toţi fraţii din lumea asta ar fi ca noi” –  spune Dana Niţu – “ar fi ex­tra­ordinar! A murit mama şi a rămas ea! Ne ajută şi ne susţine material! Am avut o cop­i­lărie foarte frumoasă. Eu sînt mai mare cu doi ani decît Maria. Îmi aduc aminte de peri­oada în care aveam grijă ca sora mea să meargă pre­gă­tită la şcoală cu tot ce trebuia: îi puneam caietele, căr­ţile, în ghiozdanul comun. Aveam grijă de hăi­nu­ţele ei, o du­ceam şi o adu­ceam de la ­şcoală. Am în­vă­ţat pînă într-a patra în ace­eaşi clasă, cum era pe vre­­mea aceea. Maria era foar­te bună la învăţătură, dar îi plăcea mai mult limba română, iar mie matematica, aşa că, aici am ajutat-o eu.”

ÎNTREBARE. Cele mai frumoase amintiri se leagă de perioada şcolii. Spu­nem şcoală, spunem copilărie implicit şi... multe trăsnăi. Aşa că urmează cîteva în­tîm­plări cu haz povestite de Dana Niţu: “Într-o zi aveam in­spec­ţie la şcoală şi ni s-a dat o lu­cra­re de control. Eu eram pe rîn­dul din clasa a pa­tra, iar ea era pe rîndul din clasa a doua. Profesoara i-a întrebat pe cei mai mici cît fac cinci cu trei. Toţi au răs­puns 9! Maria se tot uita la mine şi i-am zis, mai pe şop­tite, că nu e bine ce spu­ne. S-au luat toţi unul du­pă altul, la rînd, fruntaşii clasei. Eu mă tot uitam la ea, dar pînă la urmă tot aşa a răs­puns. Cu toate astea, Maria a fost pre­miantă din clasa întîi pînă într-a opta şi la liceu.”

Dacă fra­ţii mai mari îşi doreau ceva de la părinţi, Maria, deşi era cea mai mică, obţinea întotdeauna tot ce îşi dorea. “Vrem şi noi să mer­gem... la scăldat! Ea mer­gea la tata, se dădea bine pe lîngă el, iar tata ne lăsa. De exemplu, într-o zi, împreună cu fratele nostru Iustin, jucam volei pe o pa­jişte. Ma­ria a găsit o nuia dintr-o salcie, a luat-o şi s-a rotit cu ea pînă ce a ajuns pe piciorul fratelui meu. Vă daţi seama ce ­us­tura! Maria a “şter­s-o” imediat, de frica fra­telui mai mare! S-a dus la mama, care a certat-o, dar în final tot ea a ieşit cîş­ti­gă­toare”, îşi aminteşte cu drag sora Mariei Drago­miroiu.

FLOAREA DIN GRĂ­DINĂ. Maria Drago­mi­roiu a fost dintotdeauna un copil sclipitor. Compunea şi cînta de mică.
“Era ex­cep­ţională şi la învăţătură, şi la cîntat. Din clasa a treia sau a patra, profesorul nostru de muzică, domnul Georgescu, a remarcat-o că are voce”, po­ves­teşte Dana Niţu. “Profesorul a în­demnat-o să mear­gă mai de­parte. La fiecare serbare pri­mea premii, spunea poe­zii, cînta. Îmi amintesc de un episod din clasa a şaptea cînd a luat premiul doi. Ce tra­ge­die! Maria l-a refuzat categoric, plecînd acasă plîngînd. A venit tata să o împace ru­gînd-o să-şi ia premiul, dar ea nu şi nu. A urmat perioada liceului. În clasa a noua a mers la Liceul «Nicolae Băl­cescu», din Rîmnicu Vîlcea, unde a făcut doar clasa a noua. A urmat preselecţia pentru «Floarea din Gră­dină», ea a fost admisă. A venit în Bucu­reşti, a absolvit Liceul «Ion Luca Caragiale», a urmat Şcoala Populară de Artă, pe care a absolvit-o cu 10. A participat la Festivalul «Cîntecele Oltului», la Căli­măneşti, unde Maria a cîştigat trofeul «Frumoasa Oltului». De asemenea, a cîştigat şi trofeul «Floarea din grădină», iar la Festiva­lul «Maria Tănase» a luat premiul de popularitate şi cîte altele!”

Cîntecul pentru Maria Dragomiroiu este totul. Este pur şi simplu... viaţă. “Chiar şi cînd mergea cu animalele pe dealurile din apropierea casei, se urca în pomi şi cînta. Dacă are treabă, dă cu aspiratorul sau găteşte, ea tot timpul cîntă. În mintea ei stă întotdeauna ceva legat de cîntec, de viaţă”, a spus în încheiere Dana Niţu.
 

MARINELA. Aşa o alintă Iustin Dragomiroiu, fratele mai mare, pe sora sa, Maria Dragomiroiu. Vor­beş­te despre aceasta ca fiind o fire foarte ambiţioasă în ciu­da faptului că, de mică, pă­rinţii o răsfăţau, ea fiind me­zina familiei. “Ne iubeau şi pe noi, dar ea era cea mică. Pă­rinţii noştri au fost mo­deşti. Locuiam într-o casă bă­trînească cu două cămă­ruţe, cum era la ţară pe timpuri. Părinţii au avut grijă de noi aşa cum au putut. A fost greu, dar frumos; am trecut şi prin bine şi prin rău, dar am ştiut să trecem peste greutăţi.”

VESELIE. Şi printre amintirile dragi sufletului lui Iustin Dragomiroiu legate de sora sa există un episod menit să ne stîrnească zîm­betul: “La o oră de română a in­trat domnul director în clasă, iar Maria s-a apucat să cînte în faţa elevilor. Ma­ria cînta şi nu s-a oprit în momentul în care l-a văzut pe acesta. Domnul director nu a oprit-o, ba mai mult i-a adus un acordeon foarte mare, care era al liceului şi i l-a dat să cînte! Cît era ea de mică, vă imaginaţi cum arăta cu acordeonul în braţe!”

De-a lungul carierei sale, Maria Dragomiroiu a muncit foarte mult, şi-a creat singură repertoriul. Nu dormea nopţile ca să muncească... “La un moment dat a făcut rost de un casetofon japonez «Aciko» şi mergea prin co­mune ca să-şi culeagă cîntece de la bătrîni, de nu o mai gă­sea tăticul nostru”, ne poves­teşte fratele acesteia.

ÎN SPATELE SCE­NEI. Omul Maria Drago­mi­roiu. Altfel decît o ştim cu toţii. Iustin Dragomiroiu o descrie pe sora sa ca pe un om milos, cu un suflet de aur. Un om care iubeşte oamenii. “Pentru ea nu există dife­renţe între oameni – bogaţi sau săraci. Nu s-a considerat niciodată o mare vedetă. Este o persoană modestă care vrea ca toată lumea să se sim­tă fericită atunci cînd îi as­cultă cîntecele. Cîntă pentru sufletul omului. De multe ori cînd îi ascult piesele îmi dau lacrimile... e sora mea.”

 
“Într-o zi, împreună cu fratele nostru Iustin, jucam volei pe o pajişte. Maria a găsit o nuia dintr-o salcie, a luat-o şi s-a rotit cu ea pînă ce a ajuns pe piciorul fra­telui meu. Vă daţi sea­ma ce ustura! Ma­ria a “şters-o” ­imediat, de frica fratelui mai mare, dar în final tot ea a ieşit cîşti­gătoare!”

Dana Niţu