Suflet de poetă şi pictoriţă

Unul dintre geamurile casei de la Breaza e pictat în stil rusesc. În casă, pe măsuţa din salon, poezii îşi odihnesc metafora. 

RÂNDURI. Poeziile sunt tot ale ei. Şi nu doar atât. A scris nuvele şi vrea să-şi scrie memoriile. De altfel, în ceea ce priveşte memoriile, un început l-a constituit anul 2006, când săptămânalul Independent nota la un moment dat: “Recent, Marina Voica, una dintre cele mai apreciate şi mai longevive interprete din muzica uşoară românească, a împlinit 70 de ani, fiind aniversată pe scena Festivalului de la Mamaia. Având în urmă o carieră artistică de mare succes, extrem de spectaculoasă şi interesantă, am propus Doamnei Marina să-şi povestească viaţa în paginile săptămânalului Independent, urmând ca serialul din care face parte episodul de astăzi să devină o carte (...). Aşadar, viaţa Marinei Voica, scrisă de ea însăşi”.

Iar Marina aşternea pentru început, pe hârtie, următoarele: “De fiecare dată când încep să scriu un nou episod mă gândesc: oare va fi interesant şi captivant ceea ce vreau să povestesc? Şi tot eu îmi găsesc răspunsul, şi anume că nu numai întâmplări din viaţa mea ar putea trezi o curiozitate, ci însăşi epoca în care am trăit şi care iese fără să vreau la suprafaţă. Şi acest lucru întotdeauna este interesant. Dar prefaţa (n.r. – cea de mai sus) care însoţeşte fiecare episod, scrisă cu mare căldură de dl Horia Alexandrescu, mă obligă să merg mai departe”.

NUVELA. “Cândva în apartamentul ei din Strada Armenească – acolo stătea înainte de a se muta la Breaza – îi întâlneam pe pudelul Condy, cockerul Nona, apoi pe papagalii Anghelache şi Toto. Petrecea ore întregi la pian, compunea, scria versuri şi proză, desena”, spune domnul Octavian Ursulescu. Şi acum, de când stă la Breaza, face aceleaşi lucruri şi ceva în plus: a devenit un as al computerului.

Pe lângă poezii, în salonul casei de la Breaza privirea prinde şi o nuvelă: “Maria”. Începem să o citim: “Cel mai bine mă înţeleg cu Maria. Maria este o, hai să spunem, o «fată în casă». Să nu credeţi că este o servitoare. Aşa ceva nu se lipeşte de ea. În demnitatea ei, Maria concurează cu oricine dintre noi care credem că suntem demni. Este o ţărăncuţă văduvă dintr-un sat de undeva de prin Bolintin. A venit la Bucureşti de mai bine de 20 de ani. Stă într-un bloc alături de al meu, într-o cămăruţă cât masa mea din  bucătărie. Nu plăteşte chirie. În schimb spală scările de la bloc şi cară gunoiul locatarilor. Toată lumea o iubeşte mai mult decât pe mine, îndrăgita interpretă. De fapt, eu am “lansat-o” pe Maria pe strada noastră, împrumutând-o la toţi vecinii, care ar trebui să-mi fie recunoscători. Dar nu sunt. Li se pare că una ca Maria se găseşte la colţul oricărei străzi din Bucureşti. (…) Maria nu este deşteaptă. Maria este înţeleaptă. (…)  Maria şi eu, nu râdeţi, suntem la fel. Ea spală rufe şi podele pe la casele oamenilor până la epuizare şi o să moară într-o zi bătând  covoare grele. Eu cânt unde apuc tot până la epuizare şi am să mor într-o zi ca şi Maria la “datorie”. Noi ştim asta bine amândouă(…)”…

Versuri de Marina

“Dacă cerne-o ploaie gri/ Tu mai bine nu veni./ Vino când apune lin/ Soarele pe-un cer senin,/ Vino plin de nerăbdare/ Să-mi desfaci cu-o sărutare/ Pumnul strâns cu flori de mac/ Şi seminţe de dovleac./ Pe băncuţa cea din spate/ Vreau să vii cât mai aproape/ Să muşcăm acelaşi măr/ Şi să-mi scoţi fânul din păr/ Cu miros de mărăcini…/ Şi să râdem de vecini…/ Ei ne cred încă copii/ Cu păpuşi şi jucării;/ Dar timpul jocului s-a dus/ Când ne sărutam pe-ascuns,/ Când în zori de primăvară/ Ne-am iubit întâia oară…/ Chiar dacă o ploaie gri/ Cernea deasă zi de zi…/ Vino cu un dor în piept/ Chiar de nu te mai aştept,/ Chiar dacă o ploaie gri/ Cerne deasă zi de zi…” Poezia se numeşte “Dacă cerne-o ploaie gri”, şi este doar una dintre poeziile pe care Marina Voica le-a scris sau le scrie cu mult drag de metaforă, fără a pretinde mari împletituri ale stilului, ci doar frânturi de suflet pe hârtie.