Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Şi, după 14 ani, lumea a intrat pe un nou făgaş. Mihaela a putut să se întoarcă în ţară.
Şi, după 14 ani, lumea a intrat pe un nou făgaş. Mihaela a putut să se întoarcă în ţară.
A fost ca o minune tot ce avea să urmeze. “Încă de prin 1988, datorită lui Gorbaciov, au început să se mişte lucrurile şi în celelalte ţări din Est. Polonia, ţară catolică, a avut întotdeauna sprijinul preferenţial al Franţei. Sindicatul polonez «Solidarnosti» avea un avans bun de câţiva ani, iar Cehia se purtase cu multă demnitate încă dinainte de 1968. În mod natural, prin calitatea liderilor săi, a fost posibilă «Revoluţia de catifea»… Observam, cu regret, cum rămânem în urmă. Ştiam că şi în România situaţia ar fi trebuit să evolueze într-un anume sens. În fiecare ţară se poate întâmpla altfel, fiecare era un caz aparte. Până la urmă s-a produs efectul de domino, tot datorită URSS, care s-a destrămat tot datorită lui Gorbaciov.”
DORINŢA. “Într-o zi, primesc un telefon de la un prieten de-al meu, să zicem un fost pretendent, care era preşedintele Băncii Rotschild din Paris. Mă sună şi-mi spune: «Văd ce se întâmplă în ţările de Est, crezi că se poate întâmpla o schimbare şi în ţara ta, în România?». Am avut atunci o reacţie total negândită: «Dacă se va schimba vreodată ceva în România, nu poate să se întâmple decât prin violenţă». Pe urmă am rămas uluită de ce am putut spune eu. Aşa simţeam. Au trecut lunile şi s-a întâmplat şi Revoluţia română. Eu am aflat de la televiziunea franceză. A fost o asemenea nebunie, o asemenea exaltare în toată Franţa! Nu spun cum eram eu… Mă obişnuisem cu ideea că nu mă voi putea întoarce niciodată în ţara mea şi purtam în adâncul sufletului un fel de pietroi greu de suferinţă pe care încercam să-l împing către uitare. Eu nu am vrut să plec şi, ca să nu mi se întunece sufletul tot timpul, îmi spuneam că mai bine încerc să uit şi să privesc înainte. Izbucnirea Revoluţiei din ţară mi-a dat peste cap toate reperele, toate certitudinile. Mi s-a ridicat în suflet o nouă speranţă imensă, încât mi se tăia respiraţia. Eram lipită de televizor şi de radio zi şi noapte.”
ZVONISTICA. “Am sunat în ţară. Nu se putea obţine uşor legătura atunci şi am putut prinde Bucureştiul numai după multe încercări. Am vorbit cu cumnata mea, care mi-a spus că Doru Stănculescu, fratele meu, era arestat că a ieşit în stradă ca revoluţionar. A stat câteva zile la puşcărie, iar eu, departe, sufeream ca nu pot face nimic să-l scot de acolo.
Se zvoneau atâtea, eram supuşi unor asemenea intoxicări… Erau asemenea nebunii, specifice românilor care scot zvonuri catastrofale, inventează. Am început să ţin legătura cu radiourile franceze, mă mai sunau să mă întrebe ce mai auzeam. Toată lumea suna pe toată lumea. Ce veşti mai aveţi, care e sursa, dar e de încredere? Eu lucram deja cu Radio France Internationale, produceam emisiuni muzicale şi le prezentam pe post în româneşte, despre tot ce ieşea nou în muzică. Sigur că aveam legături cu lumea ziariştilor francezi… Apoi a apărut în jurul meu un grup de prieteni arhitecţi români care fuseseră la mine de câteva ori. Eu aveam o vilă cu terasă mare, cu grădină, toate petrecerile la mine le ţineau. Cu ei am început să ne adunăm, să încarce camioane, să adunăm ajutoare, să aducă medicamente, era şi o doctoriţă printre ei, soţia unui arhitect. În fiecare oră, erau telefoane peste telefoane, din toate regiunile Franţei. Toată lumea îşi punea în mişcare toate relaţiile şi reţelele ca să strângem ajutoare pentru România.”
AJUTOARE. “Eram într-o seară la Biserica Română din Paris, unde ne dădeam întâlnire, şi a venit un deputat francez, care e o persoană cu totul aparte, Jean François Deniau, care se implica mult în tot felul de acţiuni şi unul din rarii politicieni care se ţineau de cuvânt. Ne-a spus: «Pornesc în noaptea asta nişte camioane către România. Avem nevoie de oameni care să le conducă, dar şi de un acompaniator pentru şofer, care să ştie să conducă, în caz că se întâmplă ceva». Am fost pe muchie de cuţit să mă urc într-unul din camioane. Am spus: «Eu aş merge». Şi au sărit toţi arhitecţii: «Eşti nebună, ai un copil de crescut, dacă se întâmplă ceva?». În clipa aia a trebuit să-mi pun în cumpănă responsabilităţile. Ce era mai important pentru mine? Copila mea, dacă mi se întâmplă ceva rămâne singură pe lume. Drept care am rămas acolo.”
SOSIREA. “În 10 ianuarie 1990, am reuşit să plec cu primul avion care a primit autorizaţie de aterizare la Otopeni, cu bilet de cursă directă. Când eram în zbor, am fost deturnaţi către Bruxelles. S-a contramandat autorizaţia de aterizare. Am stat în Bruxelles încă vreo şapte-opt ore, pe aeroport, apoi ne-am urcat iar în avion şi am ajuns la Bucureşti noaptea. Doamne, cum arăta aeroportul acela! N-am să uit… Era ca în filmele de război ruseşti. Soldaţii, nişte copii cu uniforme scorţoase, arme în mână şi priviri rătăcite, lumina slabă de la becuri goale care atârnau de nişte fire electrice, pe jos floşcăiam în lapoviţă amestecată cu noroi, chiar pe culoarele de acces în aeroport. Construiseră nişte tuneluri din scânduri ca să fim probabil filtraţi, să nu intre grupuri mai mari. Acolo am văzut pentru prima dată un tanc. Era sinistru! Atunci şi a doua zi, pe stradă în Bucureşti, eu m-am simţit ridicolă cu haina mea de blană, faţă de situaţie, faţă de oamenii din jur.
A doua zi, când am iesit pe stradă, după 14 ani de absenţă, nici o clipă nu mi-am imaginat că lumea mă va mai recunoaşte. M-am trezit faţă în faţă cu oameni, mai ales femei (E un fenomen care m-a surprins întotdeauna, am multe admiratoare. De obicei, femeile sunt invidioase între ele, dar pe mine mă iubesc şi femeile. Am o reală bucurie în suflet când văd chestia asta.). Se opreau: «Doamnă, v-am crezut moartă, toţi am crezut că nu mai sunteţi. Doamne, ce bucurie că vă vedem!». A început să scotocească prin geantă ţinându-mă cu mâna cealaltă, să nu plec. A vrut neapărat să-mi dea ceva al ei, orice, un obiect de-al ei. Cred că nici nu se gândea ce făcea, era dorinţa ei de apropiere, să se lege într-un fel de prezenţa mea acolo. Nu-mi amintesc care a fost obiectul acela, dar privirea şi dragostea ei au fost cel mai frumos dar.
Apoi un lucru care m-a impresionat a fost faptul că oamenii se uitau la mine, mă opreau şi îmi spuneau: «Doamnă, şi acum ce facem?». Asta era întrebarea tuturor. După ce se mai aşezase puţin toată vâltoarea, începeau să-şi dea seama că nimeni nu ştie de fapt nimic. Au fost ţinuţi în asemenea ignoranţă, atâta lipsă de informare, încât le era frică să se şi gândească că ar putea să aibă iniţiativă. A fost o generaţie deteriorată mintal, psihologic. Mi-am dat seama că eram în faţa unui fenomen de depresie colectivă, care a durat câţiva ani.”
