Evanghelia după Aurelian

Dacă e să esenţializăm fenomenul Nichita pînă la reperele lui ­fundamentale, observăm că arhetipul creş­tin i se potri­veşte perfect.

În termenii acestei analogii, pu­tem afirma că printre disci­po­lii, prietenii, cre­dincioşii şi ple­vuşca din jurul lui Nichita a existat şi un evanghelist: Aurelian Titu Du­mitrescu. Iar Evanghelia sa – Evanghelia doctrinei Nichita – a fost “Anti­metafizica”.

“Dacă nu mă convingi, îţi dau palme”

A fost ales s-o scrie cel mai rebel dintre discipoli, cel mai insolent şi mai sălbatic dintre ei. De fapt, Aurelian Titu Dumitrescu nici măcar nu i-a fost discipol. S-a dus la uşa lui Nichita, l-a aşteptat vreo şapte ore, iar cînd acesta a venit acasă, i-a spus: “Vreau să vă arăt că sînt un poet cel puţin la fel de mare ca Domnia Voastră”. Nichita l-a pri­vit lung, i-a luat manuscrisul din mînă şi i-a adresat următoarele cu­vinte: “Fii atent, dacă nu mă con­vingi, îţi dau pal­me”. Apoi, ridicînd mîna dreaptă: “Ştii cît de valo­roasă e palma asta?”. După care s-a aşezat la masă şi a început să citească, ţinîndu-l pe obraznicul musafir în picioare. La un moment dat a descoperit urmă­to­rul vers: “Anii se aşază în noi ca oamenii într-un sat nou”. S-a oprit din lectură şi a zis: “åsta este un vers bun. Cine scrie un vers bun, poate să scrie un poem bun. Cine poate să scrie un poem bun poate să scrie o carte bună. Cine are o carte bună poate să aibă o operă bună. Vezi tu, bă­trîne? Între un vers bun şi o operă bună este numai o chestiune de ca­racter”. Apoi l-a invitat să se aşeze şi să rămînă. Era în de­cem­brie 1980.

Disperarea lui Nichita Stănescu

“Simţea că e posesorul unor adevăruri pe care le-a descoperit şi n-avea cui să le dea”, relatează Aurelian Titu Dumitrescu în cartea lui Ciprian Chirvasiu, «Ateliere în paragină» (Editura “Car­te de Suflet”, 2002.). “Era aproape disperat că n-are cui transmite. De-asta a şi început Nichita «Anti­me­tafizica». Cine e deş­tept şi citeşte cartea asta cu atenţie trebuie să înţe­lea­gă acolo o formă de dis­perare a lui Nichita Stănescu de a comunica nişte adevăruri la care ajunsese, trăind tragic cî­teva decenii din viaţa sa, distrugîndu-şi trupul, în nu­mele unei iniţieri pe care n-avea cui s-o tran­smită. Trebuia s-o destăi­nuie cuiva care ar fi avut disponibilitatea nativă de a o duce mai departe, de a proba că Nichita Stănes­cu a avut dreptate cînd a zis cutare lucru. Prin «Antimetafizica», el constituie doctrina idealistă a revelaţiei. Una dintre puţinele doctrine idea­liste autentic româneşti, care are ca bază revela­ţiile eminesciene. Extinse, prin selecţie, în cultura lumii...

Găsise nebunul care să probeze că Nichita Stă­nescu, cînd vorbea de­s­pre poezie, ştia ce spune. Chiar dacă eu mor mîine, lui Nichita i-a ieşit figura asta! I-a ieşit lui şi i-a ieşit poeziei naţionale! Se numeşte teoria re­ve­laţiei”.

“Nimic nu iubesc mai mult decît mortul acesta ce îmi întinde apa”

“Antimetafizica – Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumi­tres­cu” (acesta este nu­mele complet al cărţii, apă­rută la Editura “Car­tea Românească” în 1985), nu putea fi scrisă de ori­cine. Nici chiar de autorul ales, dacă acesta intra neantrenat în abatorul revelaţiei, unde spiritul ris­că să fie ecarisat de me­canisme infernale, invizi­bile. De aceea, Aurelian trebuia să parcurgă mai multe trepte ale ini­ţierii.

“Nichita spunea de fiecare dată, pe vremea cînd lucram la «Anti­metafizica»: «Această carte se va întrerupe, dacă tu nu faci dovada că evoluezi spiritual. Pentru săptămîna viitoare, avem de scris două cicluri de versuri în paralel. Dacă nu mi le aduci sau dacă nu sînt bune, întrerupem cartea». Nu se juca! Eu simţeam în permanenţă asta”. Îl obliga pe Aurelian să-şi descopere în termene scurte  limbaje noi de expresie, pentru a vedea dacă distinge gîn­dul de idee, ideea de reve­laţie, sensul de nonsens, poezia de viziune de cea de revelaţie. Odată, l-a pus să înveţe pe de rost, în 48 de ore, cartea lui Lao-Tzî, «Dao De Zing» (Cartea Schimbării). “După ce am scris primul ciclu de poezii, «Rupes­trele», şi l-am citit, am ştiut că voi ajunge cu car­tea la sfîrşit. Aveam acolo un vers în linie budistă, venit mai ales din memorarea poeziei lui Eminescu: «Nimic nu iubesc mai mult decît mortul acesta ce îmi întinde apa». Cînd i l-am spus lui Nichita, el a strigat: «Vals!». Ca şi cum ar fi fost o orchestră lîngă noi. Şi-a dat seama că nu era primprejur decît Mirela, sora soţiei lui. A început să cînte el vals, a rugat-o şi pe Mirela să cînte «Valurile Dună­rii» şi a dansat cu mine vals în jurul mesei din sufragerie, de bucurie că am scris acest vers. Că, în sfîrşit, visul lui s-a rea­lizat: a făcut dovada că poate scrie o carte de doctrină poetică”.

Cele două trădări

“Antimetafizica” a început să se scrie în 1982, înainte de plecarea lui Nichita la Struga, şi s-a terminat în noiembrie 1983. Nichita dădea

BT-ul pe fiecare pagină. Cartea s-a publicat aproa­pe simultan cu scrierea ei, în “Suplimentul Lite­rar-Artistic al Scînteii Tineretului”. Dar, înainte de asta, a existat un mo­ment al “trădării” maes­trului. Ca şi apostolul Petru, care şi-a trădat de trei ori învăţătorul, îna­inte ca acesta să fie ares­tat, Aurelian l-a părăsit pe Nichita timp de un an şi jumătate. Simţea că mentorul îi modifică personalitatea, că intră în el implacabil, că i se substituie. Asta se şi întîmpla, de fapt, dar Aurelian o percepea ca pe un ­pericol de disoluţie a propriei personalităţi. Spiritul lui nu era pregătit să pri­meas­­că misiunea ce i se pregătea. S-a întors în lumea din care venise, dar lumea aceea nu i-a mai plăcut. A revenit spăşit, vinovat, în vara lui 1982, să-şi continue noviciatul. În decembrie 1983, după moartea lui Nichita, l-a mai părăsit o dată. “Primul gest pe care l-am făcut după încheierea «An­timetafizicii» – adică după înălţarea în slăvi a sufletului şi prăbuşirea înaltă a trupului – a fost să fug de tot ce mă în­vă­ţase. M-am temut îngro­zitor să nu fiu un epigon al lui. Nu am vrut să fiu epigonul nimănui. Nici al lui Dante! M-am întors într-un tîrziu, prin 1988, cînd eram matur, pu­ternic”.

“Cînd începi o transă, nu ştii dacă mai scapi viu sau nu”

Ceasurile petrecute de Aurelian cu Nichita erau enervante pentru un om comun. Îl găsea pe acesta confuz, epuizat, avea ne­voie de ore în şir să-şi ca­pete dorinţa de a comuni­ca. “Cu mine îşi bea ceaiul şi, după ore de tăcere, cu privirea ieşită prin fe­reastră spre plopul Gică, se apropia de cu­vinte. Poetul care are transă şi, prin ea, se apropie de re­velaţie, nu inventează cuvinte, aşa cum greşit se spune despre Nichita Stănescu. Transa structurează cîmpurile magnetice ale cuvintelor. Re­velaţia le retopeşte la nişte temperaturi de neimaginat şi le asumă un risc existenţial major, transformîndu-le în enun­ţuri cu expresivitate ma­ximă, universal valabile. Uneori, eram atît de emo­ţionaţi, şi conversaţia noastră devenea atît de fără de noi, încît uitam unul de altul în timp ce vorbeam. Uita el că pe mine mă cheamă Aurelian, că sînt acolo, că am venit la el, că pe el îl cheamă Nichita. Dacă-i intrau trei musafiri în casă, de emoţie, după ce dădea mîna cu ei, din greşeală, mai dădea mîna şi cu mine. Uita complet că eu eram acolo de mult... Sper să înţeleagă bine cei care doresc să se apropie de poezie: îl activa o intenţie – susţinută de energii necunoscute din el, necunoscute lui însuşi pînă atunci – de a iniţia pe cineva în tainele poeziei de revelaţie. Cineva care să aibă acces şi rezistenţă în transe. Transa este o emoţie uriaşă, intensificată la maximum şi trăită fără instinct de conservare. O emoţie care poate distruge. Orice transă poate aduce moartea celui care o trăieşte. Cînd începi o transă, nu ştii dacă mai scapi viu sau nu”.

“Antimetafizica”, această lecţie fără precedent în istoria poeziei universale, poate fi asemuită cu o construcţie imposibilă, bazată pe principiul vaselor comunicante, în care identităţile protagoniştilor se completează, se conto­pesc şi se continuă fiecare în celălalt. “Nichita în­cepe cu tema morţii – povesteşte Aurelian Titu Dumitrescu în confesiunile din «Ateliere în paragină». Pentru că era bolnav de ciroză, pentru că el îşi atenţiona tot timpul prietenii că va muri, poe­mele sale din primele ci­cluri au obsesia morţii. Ale mele – fiind ale unui tînăr plin de energie, de muşchi, ale unui ­adorator al frumuseţii – erau pli­ne integral de sentimentul unei vieţi dionisiace. Pe la jumătatea cărţii, te­mele se transferă. Eu ajung la tema morţii, el – la preamărirea vieţii. În spiritul acesta continuă cartea. El scrie cu sufletul meu, nu numai cu energia mea, iar eu îi preiau durerea morţii şi o tră­iesc. Moartea lui nu în­semna moarte şi pentru mine. Însemna însă o experienţă. S-a transferat povara celui mai în vîrstă la cel tînăr, pentru că era un mai bun cărăuş”.

La începutul lui de­cembrie 1983, după scri­e­rea ultimului rînd al cărţii, Aurelian Titu Du­mitrescu s-a îmbol­năvit grav, din senin. S-a pră­buşit în staţia autobuzului 205 şi a fost dus cu salvarea la spital. În timpul cît a fost internat, Ion Mînzală şi Flavia Monica Diugan i-au luat un interviu despre “Anti­meta­fizica”. În aceeaşi zi i s-a luat un interviu şi lui ­Nichita. La cîteva zile, ambele interviuri erau publicate în SLAST. Cel al lui Aurelian Titu Dumi­trescu avea un titlu îngro­zitor: “A fost un joc pe viaţă şi pe moarte”. La 11 decembrie, Aurelian a ieşit din spital. La 13 de­cembrie, la Spitalul Fundeni, a murit Nichita.