Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Casa Covaci s-a încărnat cu sufletele celor care i-au trecut pragul. De la Geo Bogza pînă la Nichita.
Strada Grigore Alexandrescu nr. 21. Aici venea Nichita “să-şi plîngă tinereţile”. “Pe fîşia acestui loc îngust/ Tăiată în mijloc de un lătrat de cîine/ Trecut-au ianuarie, februarie, martie, iunie, iulie şi august/ Iar ziua de ieri din lătrat era mîine/ La fereastra pătrată de aur/ Pe scări în jos coborau întîmplările...”, scria poetul în 1982, despre casa lui Aurel şi a Steluţei Covaci.
COVACII. “Ne-am căsătorit în 1961. Trei ani mai tîrziu, în 1964, am cumpărat casa de pe Grigore Alexandrescu – începe Steluţa evocarea. Eu aveam un copil şi încercam să ne chivernisim. Casa a fost cumpărată pe o carte, se plăteau bine traducerile... Eram foarte fericită! Nu mă interesa că n-aveam mobilă, că era plină de chiriaşi. După puşcărie (n.r. – între anii 1958-1960, Stela a făcut închisoare politică), după sărăcie, aveam o casă în buricul Bucureştilor”.
Pe “bătrînul şef de trib” (aşa îi plăcea să-i spună lui Aurel Covaci), Nichita l-a întîlnit în 1965, într-o zi care mirosea plăcut a vară. “Soţul meu, care tocmai citise al doilea volum al lui Nichita, «Dreptul la timp», i-a zis atunci, pe stradă: «Cu cartea asta ţi-ai cîştigat cu adevărat dreptul la timp». I-a dat apoi adresa noastră şi numărul de telefon. Ei erau foarte asemănători în ceea ce priveşte bucuria de a trăi. Îi lega şi Labiş... Erau nemaipomenit de apropiaţi. Poate exagerez puţin, dar eu cred că între ei a fost o prietenie ca între Eminescu şi Slavici”.
În 1966, întîmplarea a făcut ca Aurel Covaci să aibă, la un moment dat, drum spre Gara de Nord. Acolo l-a văzut pe Nichita stînd pe o bancă, zgribulit şi cu un puiuţ în braţe. “Era proaspăta lui iubită, Gabriela Melinescu. Încerca s-o convingă să-şi lase părinţii şi să plece doar ei doi în lume – spune Steluţa. Cînd Nichita l-a văzut pe Aurel a sărit în picioare, fericit: «Tu eşti salvarea noastră!»“. Aşa a şi fost. “În fundul curţii mai era o vilă, a doamnei Unanian. Aurel a vorbit cu ea. Femeia era foarte materialistă şi simţea cînd o persoană e de jumulit. Şi l-a cam jumulit pe Nichita!”.
IMNUL CASEI. O zi a durat pînă cînd poetul s-a învoit cu proprietara să stea sus, la mansardă. De la acea mansardă “i-a plouat zborul, cu pene” lui Nichita: “Pereţii odăii erau/ neliniştiţi, sub desene în cretă./ Sufletele noastre dansau/ nevăzute-ntr-o lume concretă.// O să te plouă pe aripi, spuneai,/ plouă cu globuri pe glob şi prin vreme./ Nu-i nimic, îţi spuneam, Lorelei,/ mie-mi plouă zborul, cu pene”...
În Casa Covacilor se inventau tot felul de serbări, pe care nu puteai să le numeri, aşa cum nu poţi inventaria stropii de ploaie. Iar Steluţei i se spunea “Steaua noastră Doamna Stela”. Ea era, de fapt, un fel de “înger organizator” al întîlnirilor boeme care începuseră să se structureze. “Aveam Joia tineretului şi Sărbătoarea batalului – spune amfitrioana. Erau şi serbări speciale: balul primăverii, balul toamnei... Veneau şi 40 de musafiri odată. Se petreceau lucruri splendide. Aveam imnul casei, pe versurile lui Nichita. Se cheamă «Marilena lui Marin». Cîntam cu toţii: «Se duc soldaţii într-un război pierdut/ Război care încă nu a început/ Morţii cei tineri sînt încă vii/ Ca toamna strugurii în vii». N-avea nici o legătură cu Casa Covaci, dar Nichita i-a zis Imnul Casei şi aşa a rămas! La orice petrecere se punea, la miezul nopţii, un cîntec ţigănesc-rusesc din filmul «Cadavrul Viu», făcut după piesa lui Tolstoi. Ruşii l-au recuperat şi l-au pus pe placă. De trei ori ne-a fost adus acest disc din Rusia, pentru că dispărea din casă. Cîntecul se numeşte Vitea. Era o stare de transă. Eu pluteam de fericire”.
Nunta lui Nichita şi a Dorei a fost în curte la soţii Covaci. “Nichita nu era foarte vesel. Nu se simţea bine – spune doamna casei. Dora nu s-a îmbrăcat în mireasă. Avea o fustă roşie, cu o bluziţă. La un moment dat şi-a pus un coş de pîine, de rafie, pe cap. Era a miresei podoabă! Sorin Dumitrescu a venit cu un tort mare, cît masa, făcut de mama lui din zmeură proaspătă. Invitaţii au fost puţini”.
CÎNTECUL DE LEBåDå. “A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,/ cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.// Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,/ ca or să-mi crească aripi ascuţite pînă la nori”... Într-o zi de octombrie, în 1983, Nichita stătea pe băncuţa lui din curtea Covacilor. Avea chipul galben, acoperit cu pete mari, negre. “Avea hemoragii bucale şi buzele lui erau veşnic însîngerate – povesteşte Steluţa. Totuşi, brava. În seara aceea, Nichita l-a rugat pe Sorin Dumitrescu să-i cînte la chitară poeziile lui. Se asculta, era dus... Era foarte trist. De obicei, nu-l vedeai trist. M-am aşezat lîngă el şi l-am întrebat: «Ce-i cu tine?». El mi-a spus la ureche: “Sînt putred tot. Numai creierul îmi e viu”.
Din vara aceluiaşi an, cînd Nichita “era putred tot”, există o casetă inedită pe care proprietara vrea s-o păstreze pentru ea. “Păcat, acea înregistrare este Cîntecul de lebădă al lui Nichita – spune cu amărăciune Steluţa Covaci. Era acompaniat la pian de profesorul Marian Ionescu... A fost un maraton de o noapte şi o zi... Sînt momente de poezie teribilă şi tragică. Caseta ar trebui scoasă la lumină. Este ceva din Nichita care se pierde”.
P.S.: Casa Covaci a fost dărîmată abuziv în 1988. Steluţa a ieşit în stradă, să protesteze, în faţa Ateneului Român. Şi-a riscat din nou libertatea, de data asta pentru a salva “Gara de Nord a Literaturii Române” (aşa cum a fost denumită, în şoaptă e adevărat, casa cu nr. 21 de pe strada Grigore Alexandrescu). A fost în zadar. Astăzi, Steluţa locuieşte pe Theodor Aman, într-o casă care seamănă leit cu cea dărîmată. Poate că ea există pentru că acolo mai trăieşte spiritul lui Aurel Covaci. În curte, aşteaptă încă – ce aşteaptă? – băncuţa pe care stătea Nichita.
