Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
TEMĂ DE GÂNDIRE ● În calea celor aleşi, destinul seamănă, pe la anumite intersecţii, repere de orientare în soartă.
Destinul i-a făcut cu ochiul lui Nicu Alifantis de cel puţin trei ori în viaţă. O dată când l-a întâlnit, la Brăila, pe Alexandru Tocilescu, a doua oară, tot la Brăila, când a urcat pe scena Cenaclului Flacăra şi a treia oară la Tic-Tac, în Bucureşti, sub protecţia concitadinului său Johnny Răducanu.
Momentul Flacăra de la Brăila are câteva detalii mai puţin ştiute.
COPILUL. Ni le-a dezvăluit Tudor Gheorghe, care cânta, la vremea aceea, în cenaclu: "Eram pe la începuturile Cenaclului Flacăra, în anii ’70, şi eram în turneu cu Păunescu, la Brăila. Se obişnuia atunci ca, în oraşele pe unde treceam, să cânte în cenaclu şi câte un talent local. Şi aici, la Brăila, a urcat pe scenă un copil pe care-l chema Alifantis şi care a cântat foarte frumos. După aceea, membrii Cenaclului Flacăra trebuiau să-şi dea cu presupusul despre el. A fost contestat de Mircea Vintilă, de Moţu Pittiş, de Mihai Stan şi de alţi vreo câţiva, nu-i mai ţin minte. Cred că simţeau pericolul că mai apare unul bun. Atunci eu l-am apărat: «Bă – am zis –, eu nu ştiu ce va face ăsta mai încolo, dar are un glas care pătrunde şi transmite emoţie. Eu cred va face carieră».
Se pare că am avut dreptate. Nicu rămâne o voce clară, cu sonorităţile lui evidente, nu-l poţi confunda cu nici unul dintre cântăreţii folk, să zicem. Are cântece mai elaborate, diferite de ale celorlalţi, care sunt mult mai monotone şi repetitive. La Nicu e altfel".
DEFECT CONGENITAL. Nu poţi să nu te întrebi care ar fi fost evoluţia artistică a lui Nicu Alifantis dacă nu ar fi avut, în cariera sa, această redutabilă avangardă triunghiulară (Tocilescu, Tudor Gheorghe, Johnny Răducanu) care i-a prilejuit arderea la foc deschis. S-ar fi clătinat sub pietrele contestaţiilor sau ar fi mers mai departe? Ar fi rămas Elefantul fără fildeş? Greu de ghicit. Din fericire, lucrurile s-au petrecut, Nicu Alifantis a ajuns la vârsta artistică a confirmărilor. Nu doar prin ceea ce a făcut, ci şi prin ceea ce continuă să facă. "E încă tânăr" – vorba lui Johnny Răducanu. Evident, atâta timp cât e posibilă evoluţia, există şi riscul prăbuşirii. Confratele mai vârstnic al lui Alifantis, Nicu Covaci, îl evocă de la distanţă (din Spania) într-un mod ciudat: "Desigur, prin anii ’70, eram gaşcă. Ştiu că am petrecut bine cu el, deci chimia funcţiona. Dar s-au schimbat atâţia în urma cotropirii capitaliste!… Alifantis se ţine bine, din punct de vedere artistic. Este un tip talentat, şi asta a demonstrat-o de multe ori. Dacă i-a folosit la ceva sau nu... habar n-am… Mai ştiu că instituţia ce se cheamă CREDIDAM îşi datorează existenţa în parte şi lui. Şi, pentru asta, mult respect!
Scepticismul meu, alimentat de multe, foarte multe dezamăgiri, mă face totuşi să-l suspectez de… geniu". Aceste cuvinte ale lui Nicu Covaci ar fi de-a dreptul criptice, dacă nu le-ar expica tot el, mai departe: "Genialitatea este un defect congenital... La ei, la geniali, se produc scurtcircuituri mai des, deci realizează mult mai repede ceea ce nouă, oamenilor normali, ne cere mai mult timp... Dar Dumnezeu dă cu o mână şi ia cu două. Nu se poate să fii genial şi, în acelaşi timp, om normal... Din toată gaşca aia frumoasă din anii ’70, eu sunt singurul negenial. Eu am fost doar salahorul unor staruri. Ce s-ar fi ales de Phoenix dacă eram şi eu genial ca Baniciu sau Ţăndărică?".
Ultima frază a lui Nicu Covaci este năucitoare şi, poate, nedreaptă. Dar, în mod sigur, e o serioasă temă de gândire pentru Alifantis. Şi nu numai pentru el.
