Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
L-am revăzut pe Ştefan Hruşcă înainte de începerea Postului Crăciunului. Ne-a depănat poveşti ce poartă în ele farmecul colindelor de pe meleagurile natale, maramureşene.
Jurnalul Naţional: A sosit vremea colindelor, începe Postul Crăciunului, iar Ştefan Hruşcă duce colindele în toată ţara...Ştefan Hruşcă: Se apropie Postul Crăciunului şi-mi intru în stare, mă furnică. Cineva spunea că atunci când îşi acordează Hruşcă strunele începe să ningă... Din bătrâni se zice că n-ai voie să colinzi până nu începe postul şi dacă ai să cânţi alte cântece lumeşti în timpul postului, îţi ies bube pe limbă.
Când aţi colindat pentru prima oară?
Când m-am născut, am colindat, n-am ţipat, am colindat!... Glumesc!
Poate că aveţi dreptate, doar sunteţi născut în toi de colinde, pe 8 decembrie.
Mă ştiu colindând din pruncie, pentru că spiritul Crăciunului şi colindatul sunt puternice în zona Maramureşului. Colindul este un lucru sfânt pentru maramureşeni. Am colindat din primii ani când am început să leg cuvintele. Am învăţat de la mama. Când eram prunc, aveam o ceată de copii cu care mergeam, formată din prieteni şi din vecini. Aşa am rămas de fapt până în clasa a VIII-a, când ne-am despărţit, şi am plecat prin liceele din judeţ. Ne adunam însă de Crăciun în cete şi mergeam de seara până dimineaţa cu colindatul.
Eram numai băieţi. Când am mai crescut, am luat şi fete cu noi. Aşa se face. Era fain. Când eram prunc, mergeam cu trăistuţele şi nu ne întorceam acasă până nu erau pline: cocuţi, mere, nuci, bomboane, ni se mai dădea câte un leu, doi, câteodată. Dacă le plăceau colindele, ne mai dădeau şi câte un crăiţar-doi. Dimineaţa ne făleam fiecare, eu şi surorile mele, care a adus mai multe daruri. Ne bucuram să fim acolo, în preajma părinţilor. Era mirajul Sărbătorilor de iarnă care ne umplea sufletele de bucurie, de credinţă şi tot ce înseamnă spirit de Crăciun.
Primele colinde le-aţi învăţat de la mama dumneavoastră, care avea o voce deosebită...
Mama era o sfântă. Când am trecut acum Oceanul, am aţipit şi chiar am visat-o... Aşa de repede a plecat dintre noi, încât mi-a rămas aşa, o gheară în inimă. Mama cânta fain, avea o voce extraordinar de frumoasă! Multe colinde le-am învăţat de la mama şi de la moşu', tatăl dânsei, moşu Pitiu.
Ţin minte că era unul dintre puţinii bătrâni ai satului care purtau chică. De la el am rămas eu cu ideea să nu-mi tai părul şi l-am purtat aşa de când am intrat la Cenaclul Flacăra. Aşa era şi moşu': cu ochii albaştri, purta chică. Gavrilă Florea se numea, dar moşu' Pitiu îi spuneam. Când venea pe la noi, spre iarnă, în Postul Crăciunului, se punea după şpori (soba cu plita de fontă, cu patru picioare - pentru cei care nu ştiu termenul), acolo se punea el la căldură, aveam o laiţă acolo şi colinda. De la el am învăţat "Colindul cerbului".
Primele colinde de pe discul apărut în '90 au fost colindele din casă, pe care le cântam şi le repetam tot postul, ca nu cumva să ne facem de râs la vecini, că nu le ştim. Uite, copiii de la sate sunt mai timizi decât cei de la oraş. Şi acum cred că-s la fel. Părinţii îi îndeamnă: "Haideţi, măi coconi, măi, repetaţi! Nu cumva să vă homotiţi, să vă bâlbâiţi!". Aşa şi părinţii noştri. Nu ne lăsau până nu ştiam fiecare cuvânt, fiecare vers, aşa cum trebuie. De-asta cred că au ajuns colindele până la noi aşa cum au fost, prin grija părinţilor, a bătrânilor. Altfel, s-ar fi uitat! Părinţii au avut un mare merit să-i înveţe pe copii aşa cum trebuie. Se păstreze în memorie colindele aşa cum şi ei le-au învăţat de la părinţii lor.
Care a fost primul colind pe carel-aţi învăţat?
Cred că "Aseară pe-nserate/ Fecioara Maria" sau "Coborât, o coborât"... colindul cu care am început... nu pot fi sigur. Dar colindele pe care le-am învăţat de la mama au fost primele. Că de fapt mama îşi învaţă puii cum să se comporte în viaţă...
Cum porneaţi colinda în copilărie? Cântaţi la o casă un colind, la altă casă alt colind?
Da, aşa se face. Când ne adunam la fereastră, ne sfătuiam: "Amu', ce cântăm aici? Hai s-o cântăm pe-aia. Fiecare îşi spunea părerea. Şi unul începea. Dacă o-nceput, ceilalţi se luau după el. Pe toată Valea Izei, pe toată Valea Vişeului, se colindă de la o casă la alta. Pe la ora 8:00-9:00 seara se plimbă feciorii şi fetele vreo două-trei ceasuri, ca să-şi facă cetele. Când merg ei cu colinda deja copiii mici se întorc acasă.
Noi, cu colindatul, mergeam în noaptea de Crăciun, în ziua de Crăciun. De Sfântul Ştefan, de Anul Nou se colindă. De Anul Nou în loc să spui: "Hristos de nu se năştea/
Lumea-a iadului era", se spune "La mulţi ani cu bine!", iar de Sfântul Ştefan se spune "La mulţi ani, Ştefane!". De Sfântul Vasile se spune: "La mulţi ani, Vasile!".
Cum este colindul în zilele noastre?
După 19 ani am reuşit să ajung din nou acasă, la Ieud, de Crăciun, anul trecut. Am fost cu toată trupa. Şi am făcut o veritabilă noapte de Crăciun, ca pe vremuri. Din nou ne-am adunat, toţi cei care colindam în anii '80, acasă. Şi am colindat până dimineaţa. Am cântat toată noaptea, încât la ultimele spectacole pe care le-am avut, la Cluj şi la Timişoara, era cât pe ce să rămân fără voce. Am cântat pe un frig, pe un ger, cu zăpadă... Ca pe vremuri.
A doua zi, pe 25 decembrie, în ziua de Crăciun, am cântat în faţa bisericii consătenilor mei. Aveam datoria să fac treaba asta. Aş fi dorit s-o fi făcut mai de mult. Aşa s-a potrivit însă. În noaptea aceea am ascultat din nou colinde în sat. A fost fain. Să mergi la geam şi să colinzi şi peste trei-patru case să fie alţi colindători, cu alte colinde.
Cântă din nou ca pe vremuri. Chiar dacă a îmbătrânit satul, tineretul pleacă să-şi facă un alt rost, mai bun, simt întoarcerea la obiceiuri, la tradiţii. Atunci, la concertul de la biserică, cei mai mulţi copii aveau portul popular. E o mândrie la noi să porţi costum popular, mai ales de sărbători...
Aveaţi pom de Crăciun?
Nici într-un an n-a lipsit de la noi. Împodobeam bradul cu câteva săptămâni înainte, să-l ţinem cât mai mult. Aveam o verandă şi întotdeauna îl împodobeam acolo. Nu-l băgam în casă, pentru că se usca şi curgeau toate acele. Îl împodobeam de nici nu mai ştiu ce lipsea de pe el: cu bomboane de brad învelite în staniol, extraordinar de frumoase şi de colorate.
Am impresia că prin pod, dacă mă uit pe acolo pe unde mi-a pus mama caietele şi cărţile, găsesc staniol de la bomboanele de pom, pentru că noi, după ce mâncam bomboanele, luam staniolul şi îl puneam între foile unui caiet şi se făcea neted... Erau tot felul de modele pe staniol, cu globuri, cu steluţe. Era bucuria de a te aduna acasă cu familia şi de a arăta frumuseţea interioară prin lucrurile pe care le făceai în aşteptarea sărbătorii Crăciunului: curăţatul prin casă, aşezatul ştergarelor la icoane, ţolul pus pe perete ori pe acele rudare.
Era o bucurie foarte greu de reprodus în cuvinte. Era o feerie perioada Crăciunului, când eram eu prunc. Satul întotdeauna a păstrat mai profund, mai puternic toată zestrea asta lăsată de străbuni, comorile de care avem nevoie în fiecare clipă.
Andra şi Ştefan, copiii dumneavoastră, colindă?
La mine acasă foarte rar pun muzica mea. Nu pot să mă ascult. Ascult Madrigalul. Copiii mei au ureche muzicală, sunt muzicali amândoi. Îmi cunosc din cântece, din colinde, nu-i pun să reproducă pentru că nu-i fain, dar câteodată fiul meu sau fiică-mea mai îngână câte un cântec, iar pe mine mă bucură şi spun: au sâmburele în ei. Fiul meu vrea să intre de multă vreme în concerte cu mine. El cântă la chitară. Dar cred că n-a sosit momentul. Nu vreau să-i forţez.
Care sunt diferenţele dintre colindele din Maramureş şi cele din restul ţării? Cum simţiţi dumneavoastră aceste diferenţe?
Parcă simt mult mai aproape colindele mele. Parcă fac parte din mine. Le respir. Am crescut cu ele. În Maramureş, toate colindele vibrează altfel. Altfel am vibraţia când le cânt. Normal că şi celelalte sunt frumoase. Sunt la fel de frumoase. Colindele pe care le cânt eu se potrivesc felului meu de a le rosti. De aceea am şi fost cu George Ţărnea la cules de colinde ani şi ani. Ca să le găsesc pe cele mai frumoase. Le-am ales pe acelea care erau pe structura mea, pentru că numai să le interpretezi nu se cade! Trebuie să le simţi, ca pe orice lucru pe care îl faci cu drag, cu har, cu dăruire. Aşa iese un lucru bun.
Dacă-l faci doar aşa, pentru a-l pune la colecţie, să zici, uite, am mai adunat un colind, nu rămâne. Pentru că nu treci dincolo de bariera sufletului. Un colind îl aduci ca să rămână, nu ca să-l aşezi în bibliotecă. Îl aduci să-l asculte lumea, să creezi stare cu el, să-l îmbunezi pe cel care vine să-l asculte. Asta e importanţa şi rolul artei. Mergi să-i colinzi omului de bine. Ăsta e rolul colindului: să-i urezi omului de bine, să aibă un an mai bun, să-i urezi de sănătate, şi urarea de final: să fii gazdă sănătos, îţi urez Crăciun frumos...
Vorbeaţi despre perioada în care aţi mers la cules de colinde alături de poetul George Ţărnea.
Am umblat destul de mult, însă un mare rol l-a avut George Ţărnea. Aveam prieteni, peste tot prin ţară, pe care îi revăd cu bucurie. Am întrebat dacă au mătuşi, rude, cunoştinţe care să ştie colinde. Ne urcam în maşină eu şi George, urcam dealuri, coboram văi şi mergeam pe la tot felul de mătuşi care ştiau colinde. Apoi, într-o iarnă, am fost la domnul Mircea Bradu, care m-a lăsat să-i ascult culegerea pe care tatăl lui, Ion Bradu, a făcut-o în '56 în toată zona Bihorului.
Vreo 550 de colinde înregistrate pe nişte benzi de magnetofon. Am stat într-un studio de radio din Oradea. Am ascultat vreo două-trei zile colindele, încât pe albumul "Ziurel de ziurel" aproape 60% sunt colindele din colecţia lui Ion Bradu, tatăl lui Mircea Bradu. În culegeri am ajuns în zonele unde bătrânii locului colindă, să-i ascult, pentru că tineretul dacă mai preia un colind poate îl denaturează, mai sare câte un vers. Bătrânii au păstrat însă nealterate cântările. Încă n-am apucat să merg peste tot pe unde am fost chemat. Uite, şi acum am fost invitat, în zona Mureşului.
Un băiat, Mircea Barna, mă tot sună să merg la mama lui, care ştie câteva colinde faine. Am umblat vreo trei ani la rând, vara, cu George Ţărnea în zona Maramureşului, dincolo de Gutâi. Am cules apoi din zona Alba-Iulia, Sighişoara, Zalău. Uite, la Zalău şi la Şimleu Silvaniei iar sunt aşteptat.
Câte colinde ştiţi?
Vreo sută şi ceva.
Fiecare colind din repertoriul dumneavoastră are povestea lui. Ne puteţi destăinui câteva?
"Deschide uşa, creştine!" este un colind pe care l-am auzit prima dată de la Sorin Apan, un profesor teolog de la Braşov, de o sensibilitate extraordinară. Am avut bucuria ca în perioada '86-'89 să vină prin Maramureş, cu un grup de copii, de la liceul de acolo, din Prejmer, care pictau biserici, iar în timp ce pictau puneau o casetă cu colinde: "Am venit aici la voi - Flori de măr" pe casetă.
Apoi, în iarna lui '86 au venit de Sfântul Ştefan şi m-au colindat. Toţi copiii ăştia arătau atât de frumos! Sorin a colecţionat costume populare. Aveau costume din toate zonele Maramureşului, originale, vechi, de o sută şi ceva de ani. Aşa au fost îmbrăcaţi copiii. Au mers la mine, la popa, în satul Bogdan Vodă, de unde erau câţiva copii de la liceu şi ceilalţi au fost cazaţi la ei. Între colindele pe care le-am auzit la ei, atunci, a fost şi "Deschide uşa, creştine!".
Apoi, eu am mers la Braşov, la el acasă, şi i-am zis: "Sorine, uite, m-am gândit la colinda asta s-o pun şi pe albumul meu". S-o bucurat! Colinda "Flori de măr" am adus-o în structura finală în 1976. Pe-atunci cântam cu trei fete, colege de-ale mele de la Liceul Pedagogic. Eu am adăugat partea aceea de început: "Am venit aici la voi/ Cum e datina la noi", ca o urare de bun venit, apoi urmează povestea: "Sculaţi, gazde, nu dormiţi...". Era perioada mea de cochetat cu folkul când am venit cu acest colind şi m-am gândit: "Să aduc şi colind, dacă am să reuşesc vreodată!". Aşa am şi debutat în Cenaclul Flacăra, cu "Flori de măr".
Tot în anii de liceu am auzit prima oară colinda "Cerul şi pământul". La internatul liceului ne întreceam în colinde. Iar Peti Teofil, cu un an mai mare decât mine, mi-a zis: "Hai, că vă spun şi eu o colindă de la mine din zona mea, pe la Oarţa!". Şi-a început: "Cerul şi pământul...".
"Trei crai de la răsărit" e colinda pe care o cântam când mergeam cu Steaua cu încă doi prieteni de-ai mei. Eu eram Crai negru, chiar dacă eram blond, iar ceilalţi erau roşu şi verde. Fiecare spuneam vorbele noastre: "Eu craiul negru mă numesc/... eu sunt domnul domnilor...", "Coborât-o coborât" se colindă cel mai mult la Ieud, la fel şi "Creştinilor, noi astăzi".
La noi, la Ieud, există un obicei, bătrânii vin nu neapărat să colinde, ci vin pe la neamuri. Într-o seară de Crăciun, am aflat de la o mătuşă colindul, foarte frumos, "La săvârşitu' lumii". Eram în casă la vărul meu, la Viorel Hruşcă, în josu' satului. Satu-i foarte mare şi rudele veneau de dincolo de deal, de la Gârbova, din Plopşor, că aşa-i Ieudul nostru: sat cu patru cartiere: e Udrişoru, Plopşoru, după Mănăstire şi Gârbova. În seara de Crăciun, neamurile de peste deal vin, cum spuneam, nu neapărat să te colinde, ci vin în casă, să stea de vorbă.
Mătuşa m-a auzit cum am colindat eu cu ceata mea de colindători, iar când am mers în casă o întrebat: "Colinda asta o ştiţi? Dar pe-asta o ştiţi? Hai că vă zic eu una pe care n-o ştiţi!". Şi mi-a zis colindul: "La săvârşitu' lumii", extrem de fain. "Sus, sus, sus pe lângă lună" se colindă spre dimineaţă, când mergi spre casă. E un colind lung. Parcă vezi cum se mijeşte de ziuă: "Sus, sus, sus, pe lângă lună/ Mândru arde o lumină..."
Care colind vă e cel mai aproape de suflet?
Nu pot să mă pronunţ. Sunt unii spectatori care îmi cer un colind anume, pe care îl îndrăgesc ei mai mult. Altfel, îmi e tare greu să mă pronunţ. Sunt colinde fără egal, toate luate în felul lor pe care vreau să le aştern pe hârtie şi să le pun şi într-o carte, cu prezentare grafică frumoasă. Ăsta e gândul meu pentru iarna viitoare. Sper să am şi timpul necesar.
Vă pregătiţi să mergeţi în Maramureş. De ce vă e cel mai dor? Ce veţi face când veţi ajunge la Ieud, care e primul gând?
De fiecare dată când ajung la Ieud urc în pădure. Satul se termină în munte. Iar eu în fiecare an, când ajung acasă, mă duc pe râu, aşa zicem noi. Mă duc sus ca şi atunci când eram prunc în clasele primare, iar tata mă lua cu el. Lucra pe o remorcă şi ducea buşteni la gară la Sălişte, iar eu cutreieram pe dealurile alea. Culegeam alune, culegeam mure, culegeam afine. În vara asta, când am fost la Ieud, am fost pe râu şi am cules afine. Le mâncam din pumn. Nu se compară cu afinele din supermarket. Sunt parfumate, au cu totul alt gust...
Avem de asemenea la Ieud o brânză usturoaie şi puturoasă, când o amesteci cu mămăligă fierbinte se întinde până la tavan... concurează cu toate brânzele franţuzeşti...
Când ajung în satul meu natal revăd locurile copilăriei şi mă bucur că primarul de la Ieud, băiat tânăr, sufletist, Nicu David, face treabă-n sat. Acolo sunt ploi torenţiale şi mână tot la vale. Iar el a reparat drumul şi albia râului şi pot s-ajung cu maşina. E extraordinar. E o zonă neumblată. Sper să reuşească să revigureze turismul local, rural. Francezii vin şi îşi pun cortul pe marginea drumului.
