Durerea Dorului

A fost unul ­dintre artiştii care mi-a schimbat viaţa… Era aprig şi neîndurător.

A fost unul ­dintre artiştii care mi-a schimbat viaţa… Era aprig şi neîndurător.

În afară că era em­blematic pentru formaţia Roşu şi Negru, în afara cîntecelor sale mi­nunate, pe care le cînta şi le compunea, pentru mine Liviu Tudan vine în amintire şi ca actor de film.

Era în adolescenţa noastră un film frumos, semnat de Savel Ştiopul, cu titlul „Ultima noapte a copilăriei“. El era adolescentul poetic şi neliniştit. Dacă ar mai trăi Ştiopul… cîte nu ne-ar povesti. L-a adorat.

RAFINAMENT. Acolo, în film, Liviu Tudan era romantic şi rafinat. Şi-a început bine drumul pe care şi-a construit o personalita­te artistică şi umană extrem de interesantă. Era ­„cineva“, cum spunea generaţia noastră, era trendy, cum spun cei de acum. Îl ţin minte cum sălăşluia în biroul din blocul turn al Televiziunii, mereu grăbit, ca o coardă de ghitară foarte întinsă. Era în decorul perfect, im­pregnat de un vis tandru şi delicat.

Dida Drăgan, de cîte ori vorbeşte despre Liviu Tu­dan, îşi schimbă expresia: „Mi-e dor de el. Mi-e dor de observaţiile lui dure. Mi-e dor de felul lui de-a lucra, mi-e dor de seriozitatea lui, mi-e dor de profesionalismul lui, mi-e dor de el care ne înălţa pur şi simplu atunci cînd lucram. A fost unul dintre artiştii care mi-a schimbat viaţa… Era aprig şi neîndurător; Am înregistrat cu el «Poveste fără sfîrşit», «O lacrimă, o stea», «Iubirea din viaţa mea»... În timp ce năşteam o piesă, «Nici chip, nici nume», el s-a gîndit să plece în cele patru zări. Şi aşa, de acolo, din nefiinţă, mi-a dat putere şi eu am continuat lucrul, singură. Am scris textul şi am făcut ceea ce trebuia să fac. Mi-e dureros de dor de el“.

ACTUL CREAŢIEI. Carmen Movileanu, reali­zatoarea tv, şi-l aminteşte pe Liviu Tudan: „Adesea mă gîndesc la el, la faptul că era o hidrocentrală dă­tă­toare de energie. Era foarte implicat. Pentru el actul creaţiei era dureros. Cînd l-am întîlnit prima dată în redacţie am fost foarte emo­ţionată şi mi-am zis: «Ia te uită, Alfabetul e coleg cu mine!». Era creativ şi tulburător, ars de gînduri înal­te. Spirit justiţiar. Suferea teribil că nu putea schimba partea strîmbă a lumii... Şi-l mai admiram pentru ceva: îşi trăia viaţa cu o discreţie nobiliară.

Dacă se afla ceva din intimitatea lui era pentru că au vorbit ceilalţi, nu el. Între reprize de suferinţă, venea aprins la televiziune şi spunea extrem de im­plicat: «O să facem o emi­siune cum n-a mai fost!». Era aşa de puternic încît ne trezea pe fiecare din noi din slăbiciuni, odihneli şi abandonări. Prietenia noastră avea o chimie grozavă. Te simţeai talentat şi in­teligent în lucrul cu el, ştia să te facă să fii mîndru de tine.“