Floare de Bucovina

Pe Sofia Vico­veanca, omul din viaţa de zi cu zi, nu o poţi descifra altfel decât privind-o în timp ce se pregăteşte să intre pe scenă.

Pe Sofia Vico­veanca, omul din viaţa de zi cu zi, nu o poţi descifra altfel decât privind-o în timp ce se pregăteşte să intre pe scenă.

Tânjeşte, ca noi toţi, spre co­moditatea firească a că­minului,  spre liniştea locuinţei, spre zecile de ghivece cu flori, cărora zilnic le vorbeşte. Îi place să as­culte fâlfâitul aripilor de porumbei, pe care-i hrăneşte de la geamul blocului unde locuieşte. Sofia de zi cu zi nu e aceeaşi cu cea de pe scenă. Acasă, proptită în în­tu­neric, în spatele perdelei, vor­beşte cu ploaia, cu Bucovina ei natală, invocând prin poe­ziile sale nemurirea artistului. De fiecare dată când e cu fiul său, care filmează la câte un spectacol, şi cade cortina, Sofia aleargă acasă. Fiul său nu trebuie să întârzie de la întâlnirea cu so­ţia, care-l aşteaptă.

LUMINILE. De câte ori am sunat-o, mi-a răspuns. A vorbit cu mine chiar şi atunci când era ocupată sau oameni importanţi îi stăteau prin preajmă ori atunci când avea ceva deosebit de făcut. În difuzorul telefonului, glasul ei, grav, e uşor de re­cu­­nos­cut, chiar şi atunci când capătă vagi sau uşoare in­fle­xiuni digitale. Mai mereu am găsit-o pe drum spre o loca­litate unde avea de susţinut un spectacol. Am întâlnit-o la Iaşi, înainte de un spectacol. “Caut, la fiecare om, lu­mi­na ochilor, ea vine din iz­vorul inimii sale. Îi simt pe oa­menii care gândesc doar observându-le licăririle sufletului”, ne-a destăinuit Sofia Vicoveanca. Atentă la fiecare detaliu legat de viaţa ei, Sofia Vi­coveanca s-a emoţionat amin­tindu-şi de Toporăuţii natali, de severul său tată şi apriga sa mamă, de Vicovul surghiunului, de momentele când asculta muzică la clacă sau de debutul său pe scenele locale. Nu i-a fost uşor niciodată, cu greu a ajuns unde a ajuns. Cu vocea sa inconfun­dabilă a cucerit întotdeauna publicul, deşi ea consideră că nu a cântat frumos niciodată, ci a ştiut să dea oamenilor ceva din sufletul său.

EMPATII. Din când în când îşi trage suflul şi bea apă plată dintr-o mică sticlă de plastic.  “Am început să am emoţii, mânile mi-s reci şi transpir.” Culoarea ochilor i se schimbă după starea sufle­tească. Se apropie momentul intrării pe scenă. Răs­punde la telefon în timp ce se machiază şi vorbeşte. Face şi câteva vocalize. Priveşte în oglindă, se uită şi în altă parte. Vine omul de la tehnic să pună la punct detaliile concertului, ordinea cântecelor, momentele de pauză, de dans. Sofia scoate un CD, cu un pix face calculul mi­nu­telor pentru fiecare me­lo­die, momentele când va lua cu­vântul. “Piesa 1, apoi vor­besc, «Murele» 4 , vorbesc, 7 «Sa­vetuca», vorbesc, după fie­care vorbesc. Să socotim două-trei minute ori zece, şi cât glăsuiesc, voi recita şi o poezie pentru 8 Martie. «Supărarea» 10, «Nevastă ca mine nu-i» 12. Iubitule (se adresează tehnicianului – n.r.), am controlul (asupra sunetului – n.r.), adică mă aud? Pe aici intru? Prin faţă? Mai stau!” Mi se adresează: “Ce bine că mă vedeţi şi într-o astfel de ipostază. Am gripă, un fel de răceală, of, tăicuţule, acum intru!”. Îmi spune cum în fiecare an, la sfâr­şitul lunii martie, îşi pierde glasul. E momentul când se apropie ziua în care mama i s-a îndreptat către cele veşnice. În astfel de si­tu­a­­ţii intră cu fiul ei într-un fel de empatie. Mergea de curând la un concert la Vas­lui, i s-a făcut rău gândindu-se că-şi va pierde din nou vocea şi a ajuns la spital. În acel moment a sunat fiul său, Vlad Micu, operator la Televiziunea Română.

CÂNTUL E HRANĂ. I s-a desfăcut toarta de la traistă, reuşesc să i-o prind. “Mulţam că ai dres-o.” Intră în sală cu paşi timizi, începe să cânte, caută, om cu om, o chemare în privirile spectatorilor. Cei de la dan­suri îi sar în ajutor. Spec­ta­torii ar fi dănţuit oricum. O doamnă se ap­ropie şi-i ros­teşte admirativ, proto­co­lar: “Ce bine vă menţineţi, doamnă!”. Se bucură ca un copil. Spectatorii au primit-o cu un entuziasm şi un respect izvorât din severitatea comportamentului şi figurii sale. Dar s-au dat cu toţii în stambă şi au dănţuit, transpiraţi, în jurul ei, sor­bind-o din ochi. Afară, admiratorii s-au apropiat mai mult de sufletul ei. Sofia, obosită, nu refuză pe nici unul, cu toate că oricine s-ar ve­dea incomodat de atâta insistenţă. Sunt lucruri în via­ţă pe care trebuie să le suporţi, este preţul succesului. Autografe, alţi insistenţi, poze, pupături, îmbrăţişări. Cu greu, artista scapă din strânsoare, dar nu merge să mănânce, să bea, cum fac toţi cei­lalţi, ci preferă continua­rea convorbirii. “Hrana mea înseamnă reuşita unui spectacol.”

FELICITĂRI DIN ALASKA. La Ciocăneşti, de 8 Martie, a.c. Aici artista a venit de zeci de ori şi se simte ca acasă. Primarul comunei unde are loc a V-a ediţie a “Festivalului ouălor încondeiate” i-a rezer­vat o cameră încălzită, cu so­bă, în incinta grădiniţei. Aici, Sofia Vicoveanca mă invită să mănânc sarmale abu­rinde. “Eu nu mi-s grasă, dar ţin totuşi dietă, nu mănânc decât minuturi, nu mai gă­tesc ca înainte. În general, consum salate, brânză cu mămăliguţă, fructe. Dulce, gătit, nu mănânc de când soţul meu avea diabet şi făceam clătite cu zaharină lichidă. Porumbeilor le dau să mănânce arpacaş, mă joc cu ei, iar zecilor de ghivece de flori le dau apă şi vorbesc cu ele de dimineaţă până seara.”

Dar. Vorbeşte la telefon cu câteva prietene care au venit să-i aducă un cadou: o ie şi flori. Le îndrumă cum să ajungă la spectacol. Iată-le! Se sărută cu foc, dăruieşte tuturor câte un ca­lendar cu chipul ei, aşa cum face şi atunci când iese în piaţa din Suceava, iar oame­nii se ţin şir, fiecare să-i dă­ru­iască fie şi o ceapă, un usturoi, precum şi multe, multe flori.

STEAUA SOFIA. La puţin timp urcă pe scena umedă, încălzind cu glasul ei publicul ce dansează bucuros. Îmbujorată, Sofia îşi sărută fiul, care a filmat evenimentul, şi pleacă în trombă, cu şoferul, spre o altă destinaţie. Urmele sale au rămas ca în pavajul unui “hall of fame” local: impregnate în pământul Bucovinei. Urmele ţărăncuţei, marea stea a comunei Ciocăneşti, aşa cum e şi steaua tuturor românilor. Sofia de Buco­vina. O prinţesă a cântului popular bucovinean.