Mai mult decât un frate

S-au cunoscut în primul an de liceu. Au fost simpli colegi. S-au revăzut când fiecare absolvise facultatea.

Au copilărit în cartierul Rahova, nu departe unul de celălalt, însă destinul le-a hărăzit să se cunoască mai târziu. Astăzi, clădirea liceului de atunci găzduieşte Şcoala Generală nr. 141. "Copii amărâţi, săraci, asta eram – ne povesteşte bunul prieten al maestrului Iordache, inginerul Nicolae Păun. Ne-am cunoscut în liceu, dar sincer să fiu, în liceu nu am avut legături prea strânse. Nu ne-am cunoscut foarte bine atunci, ci după finalizarea facultăţii fiecăruia. În liceu, Ştefan nu s-a remarcat absolut cu nimic. Nimeni nu putea bănui că avea un mare har. Noi mai făceam pe nebunii, mai spuneam poezii, mai cântam prin cor... El, nu. Am fost două clase A şi B absolvenţi ai anului 1957 care ne-am întâlnit tot timpul. Alaltăieri (26 octombrie – n.r.) ne-am reîntâlnit. Ştefan spunea, chiar acum, când era în spital: «Hai să ne întâlnim mai des, că trec anii ăştia şi, din cinci în cinci ani...» «Ne întâlnim în fiecare an!, i-am zis, şi am hotărât să ne revedem tot la Astoria, ca şi anul trecut". Ştefan însă a lipsit...

NOROC. "Am avut parte de profesori de excepţie. Academicianul Zamfirescu era profesor de română. Fusese profesor universitar, dar, pentru că făcuse parte din nu ştiu ce partid, fusese exilat la liceul nostru, din Rahova. În felul ăsta pentru noi a fost un noroc teribil pentru că am avut numai profesori de primă mână. Profesoara de fizică participase la proiectarea primului reactor atomic, din Olanda... Dintre toţi colegii noştri, absolvenţii anului ’57 de liceu, doar doi-trei nu au avut studii superioare."
Ştefan Iordache şi Nicolae Păun – Cucu –, aşa cum îi plăcea maestrului să-i spună, au avut o frumoasă prietenie, de-o viaţă. S-au revăzut după ce Ştefan Iordache interpretase rolul principal în filmul "Străinul". "Pentru mine a fost o surpriză faptul că scria cu litere mari, în distribuţie, Ştefan Iordache. După aceea, când ne-am reîntâlnit, ne-am lipit unul de altul. Am fost prieteni buni. Când s-a mutat la Gruiu, chiar îi spunea Michaela: «Dacă-i luni, e Cucu». A cumpărat casa de la Gruiu prin anii ’80. Îi era frică, la început, că-l demolează. Mă punea pe mine, care lucram la Întreprinderea de Construcţii a Municipiului Bucureşti şi cunoşteam planurile de dezvoltare, să mă interesez dacă nu cumva va fi demolat. Şi îmi spunea: «Eu stau cu toporul în faţă şi nu le dau voie!»".

PLIMBARE. Când era la Bucureşti ne plimbam, pe jos, de la el, de acasă, până la Universitate, apoi ne întorceam... În fiecare an, spre toamnă, mergeam şi dădeam un tur al cartierului copilăriei noastre: prin piaţă, pe la şcoală... Învăţam la etajul I. Cum urcam pe scări, în dreapta, erau clasele A şi B. Am intrat o dată acum doi-trei ani, în clasa în care învăţasem. Erau copii de clasa a doua, a treia. Învăţătoarea a încremenit când l-a văzut pe Ştefan. Le-a spus elevilor: «Ştiţi voi cine ne vizitează?» A fost impresionant", revine inginerul Păun pe firul amintirilor.

Rahova copilăriei lui Ştefan Iordache şi Nicolae Păun s-a năruit. A mai rămas piaţa, modernizată între timp, şi câteva case din spatele pieţei, care au scăpat, ca prin minune. "Strada mea şi a lui nu mai există. Sunt doar blocuri", spune cu regret inginerul Păun.
"Ştefan a fost fratele meu. Poate mai mult decât un frate. A fost prietenul cel mai drag al meu. Şi el spunea la fel. Am fost împreună în deplasări şi în ţară, şi afară. Am fost şi în Spania, şi în Anglia. Eu l-am urmat, mi-am făcut timp, am fost alături de el. A fost o şansă pentru mine, la el am întâlnit pe Tocilescu, pe Papaiani, pe Mitică Popescu, pe Şerban Marinescu, pe Dan Piţa şi mulţi alţii, care mi-au încântat inima şi sufletul. Am văzut toate piesele de teatru în care a jucat Ştefan. Juca dumnezeieşte. Era conştiincios. Cu o zi înaintea spectacolului, dacă îi spuneam: «Îţi fac o vizită», spunea: «Nu. Lasă-mă în pace. Mâine am spectacol». Nu primea pe nimeni".

"La ultimul spectacol Alex şi Morris, se ştia că el era bolnav. Dimineaţa i-am dat telefon Michaelei. I-am spus: «Diseară mă duc şi eu la spectacol». «Dar de ce te duci?» m-a întrebat. «Mă duc pentru că n-am mai fost de mult, mi-e dor să-l mai văd». «Ai vreo premoniţie?» «Cum să am? Pur şi simplu aşa mi-a venit mie»... A fost un spectacol extraordinar. Eu, care ştiam că nu e în plenitudinea forţelor lui, pe scenă parcă era sănătos tun. A jucat formidabil. Şi sala a simţit. A fost ovaţionat 20-25 de minute, încontinuu. Pe urmă m-am dus la el, la cabină. Era stors. I-am zis «Hai, bem un whisky?» Mi-a răspuns: «Nu-mi arde de nimic. Mă duci acasă.»"

VIENA. Inginerul Nicolae Păun îl însoţea aproape la toate controalele medicale de rutină. "Nu-i plăcea să meargă singur. Îmi spunea să vin cu el. Apoi, când a fost vorba să plece la Viena, m-a întrebat: «Vrei să mergi cu mine?» «Cum să nu merg?!» i-am răspuns", îşi aminteşte cu tristeţe Nicolae Păun. "Am ajuns vineri la Viena. A fost internat. Am fumat o ţigară, la o terasă, acolo, la spital. Şi îmi spunea: «De ce m-aţi adus voi pe mine aici?» Îi spuneam: «Tu trebuie să te faci bine. Şi asta trebuia să o facem mai din timp.» «Auzi, îmi spune, după ce mă fac bine, vreau să mergem în toată Europa, amândoi». «O să mergem. Care-i problema?» i-am răspuns", continuă bunul său prieten, Cucu, în timp ce ne arată mai multe fotografii şi ne spune: "Aici era de ziua mea, cu nepoata mea Iris sau Bubu, cum îi spunem noi. Exista o atracţie deosebită între el şi Bubu. Ea avea telefonul lui, vorbeau... Iar el, când vorbea despre Bubu, i se împăienjeneau ochii. Iubea copiii extraordinar şi pe Bubu în mod deosebit. De câte ori discutam îmi spunea: «Tu ai nepoate, ai fiu, ai pentru cine munci»"... apoi revine la ultimele momente petrecute alături de vechiul său prieten. "A doua zi după ce am ajuns la Viena la clinică, după ce aranjasem, luasem aprobări, să dorm cu el în rezervă, l-am întrebat: «M-am gândit: Ce să mă mai duc la hotel, să mă întorc... Mă mut aici, cu tine». «Nu», zice. «De ce?», îl întreb. «Că sforăi». «Tu eşti nebun? Ai dormit tu vreodată cu mine, să ştii că sforăi?» Era cu noi şi doctorul Ştefan Antonescu. Şi, auzind discuţia, doctorul Antonescu zice: «Stai măi, Ştefane! Tu zici că nu mai auzi bine cu urechea dreaptă. Păi, stai cu urechea-n pătură şi dacă sforăie nu-l auzi» Iar el tot spunea: «Tu nu ştii ce sforăie ăsta». După ce a plecat doctorul la Bucureşti, pe la 3-4 după-amiază, stăteam de vorbă cu el, în rezervă, şi-mi zice: «Nu ţi-au adus patul?» «Ce pat?», zic. «Păi, n-ai spus că te muţi aici?» «Păi, n-ai spus că sforăi?» «Ba da. Dar stai treaz. Nu mai dormi şi gata. Să-ţi aducă patul.» Mi-au adus patul. Ultima seară... M-am mutat în rezervă sâmbătă spre duminică. Dimineaţă la ora nouă i-a fost rău. Am chemat o soră. Mi-a spus: «Cucule, mă duc.» I-am zis: «Unde să te duci, eşti nebun? Stai aici.» «Mă duc. Adu-mi o lumânare! Să vezi de Michaela!» Pe urmă... m-au dat doctorii afară... Îmi lipseşte grozav...", încheie cu mare tristeţe inginerul Nicolae Păun.