Şi-a răstignit viaţa pe o chitară

O mărturie a poe­tei şi jurna­listului de la TVR Cultural, Clara Mărgineanu.  Marcată de un tra­­gism nu­mai de ea ştiut, Ta­­tiana Stepa transformă jalea în cîntec, pentru a ne face daruri...

O mărturie a poe­tei şi jurna­listului de la TVR Cultural, Clara Mărgineanu.  Marcată de un tra­­gism nu­mai de ea ştiut, Ta­­tiana Stepa transformă jalea în cîntec, pentru a ne face daruri...

Tatiana e bună, e mo­destă, pare că nici nu se revoltă atunci cînd viaţa ei joacă zaruri cu dezastrul. Ştie, înţelege că are o cruce de purtat şi o poartă cu o demnitate care ar putea să umilească pe mulţi dintre noi...

Ascult muzica ei de peste 20 de ani. Mi-am dorit enorm să o cunosc pe Tatiana şi, Slavă Cerului!, s-a întîmplat. M-am temut că nu voi găsi ce să îi spun, că toate cuvintele se vor rostogoli neputincioase, că voi fi nefirească şi anapoda, cum sînt mereu atunci cînd mă spintecă marile emoţii... Doar că Tatiana Stepa răspîndeşte un firesc şi o linişte care te fac să scli­peşti. În preajma ei, banalul şi derizoriul se topesc defi­nitiv, totul capătă contururi clare, limpezi, esen­ţiale... Şi apoi, ea are foarte mult umor, ne spune bancuri şi po­veşti frumoase din viaţa sa trăită la înălţime, rîde să­nă­tos şi cu poftă, apoi ne cîn­tă şi ne încîntă... Cel pu­ţin, eu o decupez din ase­menea splendide amin­tiri. Pe care, dacă întind mîna, le ating...  

 PRIETENA MEA. Tatiana dăruieşte, dăruieşte, dăruieşte, transformă rănile adînci în cîntec sublim, ne ri­dică la înălţimea ei de spi­rit, splendoare şi curaj, în timp ce ei i se ia, i se ia, i se ia, i se tot ia... Îmi este ruşine şi ciudă. Eu, ca atîţia alţii, o nu­mesc prietena mea, dar în afa­ră de prelungi telefoane de încurajare şi consolare, nu mi-a fost în puteri să fac pentru ea ceva concret. Nu i-am putut lua poverile care mu­tilează, poverile absen­ţe­lor definitive. I-au murit pă­rin­ţii, fratele, i s-a smuls din ini­mă pulsul unei iubiri infinite, cumplite, iremediabile... pe care o cîntă cu glas dumnezeiesc şi suflet schingiuit de ţipăt.  

LUPTĂTOARE. O văd în aplauzele prelungite ale mulţimii, o aud vorbind publicului şi tremur, o ştiu mîn­gîindu-şi pisicile şi cău­tînd în insomnie o altă lo­cu­inţă în care să se mute... pentru că au venit proprietarii, pen­tru că s-a revendicat, pen­tru că nu se mai poate, tre­buie găsită o soluţie, care e provizorie şi apoi iar, de la ca­păt! Tatiana nu se plînge, nici nu vorbeşte despre viaţa sa ieşită din comun. De aceea poa­te, cred cu tărie, cred cu fu­rie şi cu urlet, cred cu forţa mi­nunilor cereşti că Tatiana Ste­pa va fi vindecată de toate ră­nile şi disperările care i-au mistuit fiinţa. Nu am prefi­xul lui Dumnezeu, dar îi transmit prin îngeri că vindecarea Tatianei Stepa este o urgenţă.


În preajma ei, banalul şi derizoriul se topesc defintiv, totul capătă contururi clare, limpezi, esenţiale... Şi apoi, ea are foarte mult umor, ne spune bancuri şi poveşti frumoase din viaţa sa trăită la înălţime, rîde sănătos şi cu poftă, apoi ne cîntă şi ne încîntă... Cel puţin, eu o decupez din asemenea splendide amintiri.

Eu, ca atîţia alţii, o numesc prietena mea, dar în afară de pre­lungi telefoane de încurajare şi consolare, nu mi-a fost în puteri să fac pentru ea ceva concret. Nu i-am putut lua poverile care mutilează, poverile absenţelor definitive. I-au murit părinţii, fratele, i s-a smuls din inimă pulsul unei iubiri infinite, cumplite, ­iremediabile...