A 16-a bancă

Acum 133 de ani, Banca Naţională a României începea să facă istorie. Astăzi, nu vârsta i-o sărbătorim, ci faptul că în tot acest răstimp, prin strategii adecvate vremurilor, prin acumulări de personal supercalificat, de expertiză, de prestigiu, de forţă de reacţie rapidă la încercări dintre cele mai grele, şi-a consolidat poziţia de principal stâlp al stabilităţii financiare a ţării.

133 de ani! Sunt mulţi sau puţini? Dacă luăm în calcul faptul că, în ordine cronologică, Banca Naţională a României este a 16-a bancă centrală din lume, sunt mulţi. Dacă socotim că, fiind întemeiată la 29 aprilie 1880, a intrat în înalta societate a băncilor centrale din întreaga lume cu 33 de ani înaintea Băncii Centrale a Statelor Unite sunt şi mai mulţi. Iar când, cercetând arhivele, descoperim o preţioasă încărcătură istorică încă din momentul startului, înţelegem că vârsta însăşi e un merit.

Startul: 1880 şi 1881. Doi ani ai istoriei României bogaţi în fapte memorabile. Crearea Băncii Naţionale devenise posibilă în remarcabilele împrejurări ale dezvoltării fiinţei noastre naţionale în cea de-a doua jumătate a veacului al XIX-lea, într-o epocă în care climatul politic, economic şi social din ţară  fusese inundat de aerul proaspăt al vremii. O elită viguroasă formată atunci, având ca nucleu intelectuali publici reveniţi de la studii din marile centre de învăţământ din vestul Europei, s-a dovedit capabilă să traseze liniile de forţă reprezentative pentru noile structuri ale României moderne. Iar linia cea mai relevantă, dintre toate, a fost cea a dezvoltării şi întăririi instituţiilor statului, menite să susţină vastul program de restructurare a societăţii româneşti. Un program în care Băncii Naţionale i-a revenit unul dintre rolurile cele mai importante.
   
Dacă Banca Naţională a României lua fiinţă în 1880, ea a început să funcţioneze de fapt în 1881. În anul în care, la 10 mai, proclamarea Regatului şi încoronarea lui Carol I  repoziţionau România faţă de marile puteri, consemnând  un moment de vârf al rodnicei şi  îndelungatei domnii a „regelui străin”. Schimbarea formei de guvernământ corecta perspectiva europeană a României,  micşorând deficitul de imagine, cum am spune astăzi, armonizând nu eticheta, ci  funcţionalitatea şi rangul instituţional. Iar Banca Naţională, care înregistrase în contul său un pasiv, o datorie faţă de societatea românească, îl transformă deja într-un activ, în sensul că de aici înainte îşi va credita continuu ţara. Însăşi ideea ce s-a născut în mintea întemeietorului ei de fapt, Eugeniu Carada, aceea a construcţiei unei clădiri monumentale, cu adevărat reprezentative pentru o instituţie de rang înalt, s-a dovedit a fi un preţios activ, o valoare pe care a adăugat-o avuţiei naţionale. În jurul Palatului Vechi, din Lipscani, ce sugera forţa de simbol rezonant al unui stat modern, independent şi prosper, Bucureştiul dobândea un „city” veritabil, un centru financiar influenţat de prestigiul Băncii Naţionale. Fapt ilustrativ atât ca model de civilizaţie, cât şi ca operă de organizare socială.