Adevărat a înviat !

Vinerea trecută, pe la 10, mama a murit niţel. Habar n-am ce a apucat-o să plece într-acolo atât de iute şi pe furiş. O internasem cu o seară înainte, pentru o biopsie. Acuza de ceva vreme rătăciri de memorie şi tulburări de vedere. N-am dat prea mare importanţă, deh, la 75 de ani este musai să te vaiţi de una, de alta. Diagnosticul m-a înmărmurit: tumoră la baza trunchiului cerebral. Joi, după amiază, am lăsat-o la clinică şi, deodată, am simţit c-o pierd. M-au împresurat presimţirile rele, başca semnele onirice aducătoare de necaz, transmise inclusiv în noaptea de dinaintea prelevării de probe. Tocmai ieşeam dintr-un proces şi mă pregăteam de al doilea. Eram încordat, trebuie ca procedura medicală să se fi încheiat, îmi şopteam în gând, mai înnegurat ca oricând. “Sunt doctorul… de la Institutul creierului… avem o problemă…”, şi semnalul telefonului dispare deodată. Secundele se scurg cu încetinitorul, mi se par interminabile şi strivitoare. Chinuitoare. Mă holbez la ecranul telefonului şi număr înfrigurat liniuţele care se adună cu încetinitorul… una, două, trei, patru, cinci… în sfârşit, intru în sistemul Big Brother planetar. “Mama dumneavoastră nu s-a trezit din anestezie, iar tumora sângerează şi s-a declanşat hemoragia”, mi se pare că-l aud pe medic. Îi cer lămuriri, el îmi înşiră riscurile posibile. Mi se încreţeşte pielea ! Faceţi ce ştiţi şi salvaţi-i viaţa ! îl rog cu glasul pierit. Simt cum mă podideşte plânsul şi în jurul meu se cască, dintr-odată, un pustiu înfricoşător. Fug la spital, să fiu prezent în caz că… Să nu fie singură în cele mai dificile clipe, s-o veghez, că nici ea nu m-a părăsit vreodată în jumătatea asta de secol.

Zăbovesc de nevoie pe un hol şi rememorez puzderie de întâmplări. Eu şi mama. Să am câţiva anişori. Cad şi genunchiul se zdreleşte de o piatră ascuţită. Lacrimile îmi şiroiesc şi urlu de durere. Sunt în braţele ei, îmi mângâie obrajii fierbinţi şi mă pupă. Suferinţa parcă dispare. Altădată, şade lângă mine şi îmi ţine mâna cu care scriu. Degetele ei îmi alungă crisparea şi creionul alunecă lin pe foaia de hârtie. Într-o altă imagine, valurile mării mă sperie, păşesc prudent în apa năvalnică şi, brusc, sar la gâtul mamei. Ţip. Lipit de trupul ei bronzat, am senzaţia că niciun talaz nu mă atinge. Râd. Altcândva, este dimineaţă şi nu-mi vine să mă ridic din pat, să mă duc la şcoală. La naiba, afară nu s-a luminat şi ceaţa îmi înfăşoară opac geamul. Of, şi ce cald este sub plapumă ! Ghiozdanul s-a îngreunat, l-aş azvârli, cu cărţi cu tot ! Mama mă ia cu binişorul, îmi dezvăluie un secret: numai cei care citesc şi învaţă ajung oameni mari. Da, dar şi eu visez să ajung cineva ! O zbughesc din scutece şi nu-mi mai pasă de întuneric, de pâclă... Peste ani, o desluşesc agitându-se şi strigând de bucurie: gool ! România conduce cu 1-0 în Elveţia, la Lausanne, un autogol provocat de Lucescu şi Tufan. De atunci m-am molipsit cu microbul fotbalului şi nu mă mai vreau vindecat pe veci. Într-o zi i-am găsit un carneţel şi l-am răsfoit curios, ca orice copil. Îşi nota fiecare gol marcat de mine.. În fine, eram deja mărişor. Începusem să nesocotesc regulile pedagogiei oficiale, să mă contrez cu sistemul obtuz, în închipuirile mele inflamate de teribilismul vârstei. “Să o chemi pe maică-ta la şcoală !” îmi poruncea directorul... Înapoiată acasă, mă privea într-un fel anume şi mă dojenea blând : “Eu cred că profesorii exagerează”. Într-adevăr, aşa era, însă şi eu îi stârneam, înghimpat de nedreptăţile din juru-mi. Prin 1976, în vară, am picat examenul de treaptă. Nu mi-a zis o vorbă, nu m-a mustrat, un cuvinţel măcar ori o privire chiorâşă, nimic ! După liceu, am ratat şi examenul la facultate, dar mama nu s-a văicărit şi alarmat. A avut întotdeauna încredere în mine şi m-a susţinut necondiţionat.

Aştept să-şi revină din somnul acela rău prevestitor, să se întoarcă la cele lumeşti. Şi câte mai voiam să-i mărturisesc, câte lucruri nespuse se strecuraseră între noi… Luat de val, prins în viaţa asta plină de corvezi şi ambiţii deşarte, de irosire în fleacuri, uitasem de ea. Îl zăresc pe medic la capătul culoarului. Se apropie şi-mi simt pulsul înteţindu-şi bătăile. “Am intervenit non-invaziv şi am curăţat locul, va fi bine, am depăşit momentul critic, va rămâne în comă indusă până mâine”, mă linişteşte tânărul instruit prin Apus. “S-a trezit fără vreun sprijin, e conştientă şi coerentă”, mă anunţă în noapte îngerul în halat alb şi adorm orişicât. Sâmbătă o vizitez, cu inima cât un purice. Este confuză şi înspăimântată. Şocată de-a dreptul. Un copil îndărătnic şi înduioşător. Se poticneşte în vorbire, cuvintele rostite sună caraghios, nu-şi aminteşte lucruri fireşti. Geme şi oftează, dar e vie. S-a sculat din moarte, a înviat ! Graţie lui Dumnezeu şi a neurochirurgului Sergiu Stoica, fiindcă ce a încercat ultimul, a desăvârşit Cel de Sus. De Paşte, mama îmi va fi alături şi ce minune mai mare decât aceasta ? Cristos a înviat, oameni cu părinţi încă trăitori ! Strângeţi-vă în braţe mamele, cât se mai află în preajma voastră ! Repetaţi-le, cu sufletul îmbujorat, că le iubiţi, azi, mâine şi de-a pururea ! Adevărat a înviat, nu exagerez !