Centenarul economiei românești

      Centenarul Marii Uniri ar trebui să acorde atenție nu numai momenului istoric excepțional al acestui secol ci și modului în care românii au trăit miile de zile ale acestuia. Din acest punct de vedere, Centenarul ar trebui să fie prilejul unor analize dar și al unor proiecții spre viitor. Primul secol al României întregite ar putea să constituie un tezaur de ” experiență românescă” extrem de util pentru cel de al doilea secol pe care să-l pregătim încă de pe acum, învățând din suferințele, greșelile dar și din bucuriile  primilor o sută de ani.

      Deși suntem obligați de absurdul și anacronismul  politicii oficiale maghiare să facem permament apel la istorie pentru a demonstra ceea ce nu este de demonstrat, adică prezența noastră milenară pe pământul transilvănean, ar fi o greșeală dacă am concepe prioritar sărbătorirea Centenarului ca pe o replică la propaganda revizionistă maghiară.

    Cred că ar fi necesar în acest moment important al istoriei noastre să vedem cum și în ce măsură sporirea potențialului economic al țării în urma reîntregirii a fost valorificat în direcția unei creșteri economice importante cu efecte pozitive asupra stării națiunii române. Astfel, cred că ar trebui să dedicăm Centenarul și unei analize corecte și pline de învățăminte a drumului parcurs de România pe parcursul unuia dintre cele mai dureroase secole ale istorie noastre în care oportunitatea propășirii naționale prin reîntregirea țării a fost în mare măsură influențată de o suită de evenimente istorice devastatoare. Admițând încă de la început că progresul și dezvoltarea rapidă a puterii economice și politice a națiunii române reîntregite  au fost subminate de pierderile și distrugerile celui de al doilea război mondial, de jaful ocupației sovietice și al plătii despăgubirilor de război, de aproape cincizeci de ani de comunism și dictatură, de o tranziție păgubitoare de la economia centralizată la cea de piață ca și de corupția  clientelei politice, va trebui să ne recunoaștem și propriile noastre greșeli , fie ele de incompetență sau de incapacitate organizatorică și managerială.

    Dupa Marea Unire de la 1918 România a obținut un important potențial economic datorită noilor teritorii dobândite după terminarea Primului Război Mondial.Datorită acestor teritorii anumite ramuri ale economiei au crescut foarte mult (ca potențial) astfel:
– suprafața agricolă a crescut  de la 6.5 milioane hectare la aproximativ 14.5 milioane;
– fondul forestier a crescut de la 2.6 milioane de hectare la 7.4  milioane hectare;
– rețeaua feroviară a crescut cu peste 250% de la 4200 km la 11000 km;
–  puterea anumitor industrii a crescut cu până la 400% (industria chimică, electrică).

   Caracteristic acestei perioade imediat următoare reîntregirii este preocuparea evidentă a conducătorilor de atunci ai României de a valorifica acest potențial. . Propunerea unui plan economic post-unire care urmărea proiecția economiilor occidentale a fost prezentat de A. Corteanu, în articolul „Problema industrială”, ziarul Curentul Nou, 3 februarie 1920. După cum menționa Corteanu:„Nevoia de viaţă împinge fără îndoială toate statele către americanizare, către sistemul industriilor agrare şi industriale, cu o producţiune intensă, bazată pe organizaţiune şi cu o supraproducțiune crescândă, calculată nu pe războiul industrial, pe victoria în concurenţă pe piețile străine, ci pe creşterea necontenită a puterii de consumaţiune a maselor”. Prin aceasta, autorul sugera că ridicarea nivelului consumului ar conduce la sporirea producției, care, la rândul său, ar oferi mai multe locuri de muncă, contribuind la stabilitatea socială ( Vezi: Carolina Novac: ” Evoluția economica a României după Marea Unire”).

Statul român s-a implicat masiv în importul de utilaje și materii prime necesare reconstruirii României și relansării economice a acesteia.Prin acordarea de credite, statul a sprijinit înființarea multor  întreprinderi metalurgice și constructoare de mașini cum ar fi Malaxa (Bucuresti), I.A.R (Brasov), Uzinele Titan, etc.

Ca urmare, în perioada interbelică  România a avut una din cele mai mari creșteri economice din lume (aproximativ 5.5%/an).Datorită rezervelor mari de petrol și investițiilor făcute în industria petrolieră, România se clasa pe primul loc în Europa și pe locul șase în lume din punct de vedere al producției de petrol (1936) și pe locul doi la productia de gaze naturale (1937).România se situa de asemenea în primele locuri și la producția de aur, ocupând locul doi în Europa după Suedia.

În perioada 1938-1939 România iși putea asigura aproximativ 80% din necesarul intern de produse industriale, producând o cantitate mare de produse petroliere, locomotive, instalații petroliere, autobuze etc.

Agricultura a rămas cea mai importantă ramură a economiei, aceasta trecând prin cea mai mare reformă agrară din lume (la vremea respectivă).

S-au expropriat aproximativ 6 milioane de hectare (65% din total), astfel 1.5 milioane de familii au primit 3.5 milioane de hectare de teren arabil și 2.5 milioane hectare de pașuni.

Deși producția la hectar atât la porumb cât și la grâu era mult sub media europeană, România, datorită suprafeței arabile mari, se situa pe primul loc în Europa și pe locul 5 în lume la producția de porumb și pe locul patru respectiv zece la producția de grâu.România era pe primul loc în lume la producția de floarea soarelui. În perioada interbelică România s-a transformat dintr-o țară agrară într-o țară industrial-agrară, la export locul cerealelor fiind luat de petrol. Deși s-a dezvoltat clasa de mijloc, nivelul material general al societății a rămas extrem de jos, pauperizarea marii părți a societății fiind pe primele locuri în Europa.Decalajele de dezvoltare între România interbelică și media europeană au rămas extrem de evidente.

Creșterea economică a luat sfârșit în 1939 când a început cel de-al Doilea Război Mondial care a pricinuit pierderi materiale însemnate dar nu atât de mari ca cele datorate obligației de a plăti Uniunii Sovietice despăgubiri de război.

Despăgubirile au fost fixate la 300 de milioane de dolari, dar prețurile aveau ca referință anul 1938, la care era acceptată o marjă de plus 15%. Însă, până la sfârșitul războiului, cotațiile internaționale la mărfuri erau deja cu 33% mai mari. Jumătate din suma datorată a fost plătită în petrol.

Aproape 54 de milioane de dolari s-au dus sub forma de cereale, animale și lemn. Restul până la 300 de milioane de dolari au fost transferuri de mijloace de transport și tehnologie industrială. Au luat calea sovietelor linii de asamblare, fabrici întregi. Fabrica de avioane de la Brașov, cuptoare siderurgice, fabrici de țigări, chiar și tipografii au fost confiscate. În contul despăgubirilor au fost incluse 6.000 de vagoane de tren și 355 de vapoare comerciale. ( Vezi : Bogdan Murgescu: ” România și Europa”). Toate domeniile cheie ale economiei au fost controlate de Uniunea Sovietică, iar dominaţia era facilitată de scutirea de taxe a Sovromurilor, societăţi mixte cu capital egal român şi sovietic, formate pentru a facilita plata despăgubirilor de război.

  Perioada Ceaușescu a însemnat industralizarea României . Procesul se poate prezenta prin etapele sale principale.O primă etapă este aceea a construcției unei industrii competitivă la nivel mondial pe baza fondurilor împrumutate în principal de la Banca Mondială și a preluării unor licențe de fabricație moderne din Occident. Principiul de baza care a  guvernat această industrializare a fost însă de sorginte sovietică a anilor 1925-1935, constând în finanțarea cu precădere a ” industriei grele cu pivotul ei principal, industria constructoare de mașini”. Consecința a fost neglijarea ramurilor industriei ușoare, a bunurilor de consum și a prelucrării produselor agricole ceea ce a condus la o penurie a ofertei de bunuri de consum curent cu efecte extrem de negative asupra nivelului de trai al populației. O a doua etapă s-a caracterizat prin efectele dezastruoase ale decizie de a plăti în avans și integral datoria externă ceea ce s-a realizat prin autarhizarea economiei. Reducerea radicală a importurilor a condus nu numai la agravarea dramatică a condițiilor de viață dar și la imposibilitatea retehologizărior și  modernizărilor industriale cu consecințe negative imediate asupra eficienței și competitivității economiei. Este interesant de semnalat faptul că în ciuda unor ritmuri mari de dezvoltare, România comunistă se situa pe ultimul loc în rândul țărilor comuniste cu decalaje mari de dezvoltare și nivel de trai față de țări ca Cehoslovacia, Ungaria, Polonia și chiar Bulgaria.

  După 1990, deși România a reușit să devină membru EU, economia nu a făcut progrese însemnate în direcția valorificării mai bune a resurselor și potențialului de care dispune. Deși din punctul de vedre al potențialului de resurse naturale și minerale România se situează într-o clasificare europeană între pozițiile 6-8 ( Vezi : ”Ecomomic Survey for Europe 1990”), economia României figurează pe locul 17 la nivelul Uniunii Europene, depășind de puțin pragul de 1% din economia UE, potrivit datelor publicate de Eurostat pentru anul 2016 referitor la PIB exprimat în euro (valori nominale). La mulți alți indicatori ai dezvoltării, România se află pe penultimul loc al clasificării europene cu decalaje mari față de media UE.Cele mai sărace zone sau regiuni europene se află în România.

   O vedere de ansamblu a economiei românești la un secol de la Marea Unire ne dezvăluie un traseu sinuos dar cu o anumită constanță, aceea a incapacității de ridicare a eficienței valorificării resurselor de care dispune cel puțin până la nivelul cunoscut sau existent al acestora. Altfel spus, economia românească nu a reușit să realizeze corelația esențială a dezvoltării echilibrate și sustenabile, aceea a transformării potențialului de resurse în potențialul de dezvoltare, adică transformarea avantajelor comparative în avantaje competitive. În toate momentele evoluției economice a celor o sută de ani de la reîntregire valorificarea potențialului material, natural și uman a fost sub posibilități și inferioară trendului economiei globale. Exceptând perioadele de război sau de jefuire sovietică dar și pe cele ale unor creșteri conjuncturale se remarcă prezența unor elemente ce caracterizează întreaga periodă analizată și care pot explica ineficiența cronică a mersului economiei noastre . Sunt elemente ale unui  ”model” de dezvoltare cu o anumită tipicitate românească indiferent de sistemul politic predominant la o anumită dată. Care sunt aceste elemente ?

• Tendința spre o dezvoltare de tip extensiv ceea ce presupune dezvoltarea activităților economice prin creșterea corespunzătoare a cantității de factori de producție utilizați și nu prin creșteri de productivitate și de eficientizare a consumului de forță de mumcă, materie primă și energie pe unitate de produs;
• Existența unei structuri economice caracterizate predominant prin ramuri industriale de tip manufacturier la care contribuția de dezvoltare-cercetare este mică;
• Ponderea mare la export a materiilor prime și a produselor cu grad mic de prelucrare;
• Lipsa preocupării pentru o dezvoltare teritorială echilibrată prin reducerea decalajelor de dezvoltare între zonele și regiunile țării ca și între urban și rural;
• Puternica și permanenta influență a politicului în economie sub diferite forme ( politici fiscale, planificare centralizată, subvenții, ajutoare de stat, alocări bugetare pe criterii politice și ideologice, clientelism politic)  în funcție de natura sistemului politic existent în diferitele momente ale secolului analizat.
• Incapacitatea susținerii și apărării interesului economic național în condițiile participării la circuitul internațional de capital, mărfuri și servicii.

  Desigur, există și alte elemente de tipicitate dar cele de  mai sus le consider principale în explicarea incapacității de care dă dovadă economia românească de a-și depăși condiția de subdezvoltare raportată la criteriile europene.