Petre Pandrea, IN MEMORIAM

În urmă cu mai bine de zece ani, cineva mi-a făcut cadou o carte de memorii – Turnul de ivoriu. Numele mărturisitorului nu-mi spunea prea multe, deşi ar fi trebuit, măcar pentru că practicase, vreme îndelungată, şi avocatura. În şcoală nimeni nu pomenise o vorbă despre Petre Pandrea, căci el este autorul, la facultate, nici atât. Uşor, uşor, după 1990 Editura Vremea s-a învrednicit să-l reabiliteze întru câtva pe proscrisul atâtor regimuri politice, pe omul încarcerat de vreo patru ori de stăpânii efemeri ai unei „ţări de curve şi lichele”. Spiritul neîncătuşat al celui pe care toţi îl considerau „noul Iorga” al istoriei noastre plătise cu propria-i libertate fiecare gest de frondă. În definitiv, cum să scape de puşcărie un ins atât de „insolent”, care nu se sfia să scrie că în jurul său mişună „literaţi dezafectaţi de glorie, bani şi putere în stat, dornici de glorie, bani şi putere, care nu ştiu pe ce carte să ponteze: pe Est ? pe Vest ? Până vine Vestul, lucrează cu Estul şi-l bârfesc energic. Papă banii, şoptesc, colaborează ca orice colaboraţionist entuziast şi aşteaptă. Lume de amurg şi viermi”.

Între timp, Occidentul a năvălit în România şi nu e deloc o fericire, dimpotrivă. Viermii au rămas şi s-au înmulţit, numai că acum şi-au schimbat discursul. Amurgul e vineţiu, cu dungi sângerii şi se tot înnoptează. Se înnoptează de-a binelea peste Valahia...

Petre Pandrea mărturiseşte undeva că „Un ziarist francez a scris o carte despre ţara mea, intitulând-o Ţara unde femeile n-au pudoare şi oamenii n-au onoare... M-am simţit lezat şi îndurerat”. Astăzi, vorbele astea sunt politică de stat afară, cu ele ne întâmpină mereu străinătatea. I-au ajutat şi îi ajută cu spor politicienii dâmboviţeni, mereu dispuşi să-şi trădeze ţara pentru divan. De-aţi şti ce îndurerat sunt şi eu ori de câte ori îi aud.

Şi tot el ne spune că „Doi estropiaţi au răstignit ţara mea, sub ochii mei: Armand Chiorul Călinescu şi Ioşca Cocoşatul Chişinevski. Patru femei au fost izvoare de venin şi putregai : Elena Lupescu, Miţa Antonescu, Ana Pauker şi Hertha Pătrăşcanu. Estropiaţii şi femeile uşoare nu pot conduce viaţa publică. Estropiaţii să treacă la azil şi femeile uşoare în ginecei”. Azilurile şi gineceile sunt goale, pentru că estropiaţii şi femeile uşoare conduc în continuare România. Elena Udrea candidează la preşedinţie, vestea e certă, spirala istoriei se învârte nemilos.

Petre Pandrea a fost şi avocat. În barou avea colegi fel de fel, „lepre carieriste limbute şi obraznice” sau „avocaţi – lehăi care sporovăiesc toată ziulica şi nu mai au timpul necesar să gândească”. Aşa e dintotdeauna.

„Valahul nu poate trăi fără un mic hatâr, fără un picuş, fără un ciubuc”, constată mandarinul de la Periş. De n-ar fi astfel, de unde succesul de casă al procurorilor anticorupţie ?

Cu câtă amărăciune observă gânditorul de la a cărui naştere s-au împlinit recent 100 de ani că s-a risipit ca un nemernic în foiletoane şi articole de ziare, iar apoi s-a imolat în avocatură. Îl înţeleg mai bine ca oricine, şi eu scriu la gazetă şi pledez....

Oricum, „Jurnalistica nu-i muzică de acompaniament a triumfurilor efemere politice. (...) Cine are fibră de măscărici şi de flautist al cezarilor nu poate face jurnalistică şi nici avocatură”. Oare ? Am rezerve serioase, realitatea e alta, cunosc destui „măscărici” şi „flautişti” gloriolaţi de public.

Opera memorialistică al lui Petre Pandrea m-a desluşit definitiv asupra românismului, m-a ajutat să mă înţeleg mai bine pe mine însumi şi să pricep ce se întâmplă, de fapt, cu România mea. O Românie în care, ca şi ieri, şi azi, „În afară de propagandă şi de şedinţe, nu se lucrează nimic de temeinic. Totul este de mântuială. Dezmăţ. Batjocură. Lipsă de tragere de inimă. Totul este pe apucate, pe furate, pe chiulangeală. Japca şi învârteala”. Şi toate astea într-un „stat clerical al ipocriziei dogmatice”. Ce puţin ne-am schimbat în suta asta de ani şi cât de actual rămâne Petre Pandrea. Şi cu câtă indiferenţă îi tratăm posteritatea, „ţară de curve şi lichele”, nu ?