Concediu maternal sau concediere maternală?

Port în mine, din copilărie, poza dea­lu­rilor pe care le văd  acum, de îndată ce se crapă de ziuă, prin fereastră, la Sângeru. Aceleaşi contururi desenate pe cer, aceiaşi copaci, acelaşi nuc uriaş în grădină care, spunea tata, era la fel şi-n vremea străbunicilor lui. Şi totuşi, de când plouă afară, zgribulit şi urât, cu un vag pospai de zăpadă, observ un amănunt uluitor. Poza aparent neschimbată a peisajului e alta, în fiecare zi alta. Nu-i vorba despre schimbările previzibile de anotimp.

E ceva mai adânc, urcat din sufletul geologic al pământului. E ca mimica unui om, conectată lăuntric, când încruntată, când însorită de o bucurie. Povârnit şi apăsat de griji, un om se face mai mic. Ei bine, dealurile mele azi mi-au părut mai scunde şi parcă s-au răsucit între ele. Jariştea a înlocuit Ciortea, pădurea de pe Runcu a chelit sau nu mai pricep eu, de sub vălătucirea de ceţuri, rânduiala de piatră şi lut în care m-am născut? Oricum, pământul are o mimică imperceptibil schimbătoare şi de azi ştiu că şi el, în absenţa încruntării omului, se poate crispa. Uitaţi-vă cu atenţie, câteva minute, chiar şi în inima unui peisaj urban de blocuri, afară, prin fereastră. Poza e vie şi neterminată. Chimia ei lucrează neîncetat. În rimă cu noi? Cine ştie? Pândiţi un suspin sau un surâs al faţadelor. Poate şi pereţii cenuşii ai blocurilor zâmbesc uneori, asemeni copiilor, în somn.

Azi (ieri), spun clopotele bisericilor şi televizoarele, fiecare pe limba lor, e Sfântul Nicolae. Varianta lui de Moş bun şi generos cu copiii a creat, chiar şi-n vremuri de cernită restrişte, o întreagă mitologie a darului. În ghetuţele puse la uşă de cei mici poposesc, de cele mai multe ori, minuni. Ce ţi-a adus Moşul? Un pachet cu biscuiţi, răspunde reporteriţei un prichindel dintr-o grădiniţă bucureşteană. N-o spune cu obidă, măcinat de frustrări. O spune cu semeţie. Da, Moşul i-a adus minunea unui pachet cu biscuiţi. Bun şi gene­ros Moşul! Vrednice vremuri!

Obosită de atâta muncă, puterea (mă refer, fireşte, la Băsescu, cu trena lui de mireasă în care sunt cusuţi, ca nişte oi pe dealuri, Boc, Udrea, EBa, Roberta, Sulfina, Flutur) se face că lu­crează pentru mame şi copii. E un subiect minor, cum minori sunt în­de­obş­te copiii, dar care merită totuşi dezbătut, cu imensă gălăgie mediati­că, să ştie poporul ce griji macină fi­ca­tul prezidenţial, cel devenit pateu după atâta caznă şi sforţare în şedin­ţele patriotice de la Cireşica. Să le lă­săm pe mame să stea acasă, îngrijind nişte mucoşi, doi ani sau un an? – ia­tă hamletiana întrebare. Ce bacşiş de naştere să le dăm? Sau li-l tăiem cu to­tul, fiindcă nu le-a pus ţara să se hâr­jonească pe saltele şi să ne omo­râm noi să le dăm bani din rezervele strategice de campanie, ciubucuri şi asfaltări? Înţeleg că tevatura e pentru circa 100.000 bucăţi mame care în­cur­că socotelile bugetare.

Nici-o în­tre­bare, legitimă zic eu, pentru dirigu­i­torii României care ar trebui să vrea ca această ţară să nu dispară de pe hartă, legată de natalitatea înspăi­mân­tător de rezumată pentru un popor de 22 milioane de suflete. Dacă n-ar fi bieţii mei compatrioţi ţigani care fac câte zece copii de familie, ar fi jale. Ei clădesc viitorul. Nici-o întrebare legată de imensa majoritate a ma­melor care n-au slujbă, care sunt şo­meriţe. Un an sau doi ani de conce­diu pentru mame? Dar ele, cele mai numeroase dintre ele, sunt într-o eter­nă concediere maternală. Despre ma­me­le şomer, care n-au unde merge nici după un an, nici după cinci, nu se suflă o vorbă. Ele unde se încadrează, în ce capitol, domnule care ai pri­mit ono­ruri militare lângă Arcul de Triumf al lui Ferdinand Întregitorul? Ce locuri de muncă ai creat pentru amărâtele care-şi cresc, cum pot, co­piii, făcând ca această naţie să nu se subţieze de tot, şi care vor să meargă la o slujbă?

Doamna Udrea grăieşte că dacă ea ar naşte, ceea ce până acum n-a fost cazul, ar da fuga, fuga la muncă, imediat ce-i leagă buricul ăluia mic. Cred şi eu! Nu poţi schimba pamperşi şi intermedia un, să zi­cem, ALRO în acelaşi timp. Un mizi­lic pentru vreo zece bone s-o găsi prin toarta poşetei doamnei respective.

Trăim, zice un lider sindical, cel mai nefericit şi sărac Moş Nicolae din ultimii 20 de ani. N-aş zice, dacă luăm aminte la mimica naţiei, impasi­bi­lă şi abulică. Aud că un român a fost săltat de poliţia spaniolă fiindcă se revoltase sonor într-un aeroport din Madrid. Motivul? Avioanele nu respectau orarul de zbor. Un român re­voltat? Ei bine, da. Curajoasa lui ie­şire din tiparul supuşeniei a atras simpatia şi aplauzele celorlalţi că­lă­tori, de alte naţii. Puterea actuală ştie pesemne că singurul român care poa­te riposta la zilnicele măgării co­mi­se de cârmuirea de la Bucureşti e plecat. În consecinţă, strânge liniştită bani. Munţi de bani. „Trebuie să câştigăm viitoarele alegeri” – proclamă, sigură pe sine, puterea. La câţi bani adună, nu-i exclus să le câştige. Într-o puş­că­rie de înfometaţi, cel care aduce un blid cu ciorbă, fie el şi călăul care-ţi va tăia capul a doua zi, e privit, câteva ceasuri, ca un salvator.