Declinul încrederii

Observ nu doar o subțiere a încrederii, ca formă de supraviețuire a relației dintre oameni, ci o prăbușire a ei cu totul. Am stat deunăzi cu câțiva oameni, într-un taifas lung, acompaniat de repetate ieșiri în televizor ale unor politicieni, din tot curcubeul politic. Cu excepția mea, care deveneam atent, din motive profesional jurnalistice, ceilalți strâmbau din nas și dădeau a lehamite din mână. M-am încăpățânat să-i întreb, mai ales că veneau din medii diferite și aveau preocupări care nu se brodeau într-o unitate, de ce se dovedesc atât de indiferenți, aproape scârbiți. Nu le plăcea nimeni și, ceea ce era cu totul inexplicabil, n-aveau chef să audă ce susțin acei cetățeni politici. De ce? Și am descoperit ceva ce-i unea pe acei oameni. Nu credeau nimic din ce spuneau, uneori cu patos, aleșii care erau până la urmă și ai lor. Dacă va spune un nene de-ăsta din ecran, l-am întrebat pe cel care stătea chiar lângă mine, dacă va spune exact ce aștepți tu de la el, iar tu refuzi să-l auzi? M-a privit aproape cu milă. Tu nu pricepi, mi-a zis, că ăștia mint cum respiră, că s-au calificat să ne păcălească? Nu înțelegi că nu mai am încredere și dacă spun că azi e marți și știu și eu că e chiar marți, dar dacă o spun ei am îndoieli? Nu pricepi că… și m-a dojenit apăsat, iar discuția noastră s-a ascuțit ca un brici. Cum să nu mai ai încredere în nimeni? E dezumanizant! E ca și când ne-ar fi amputat un organ, organul încrederii în oameni. Ăștia-s oameni? – m-a ironizat cineva din partea ailaltă a camerei, pe un ton de bășcălie și toți au râs iar eu m-am retras într-o cochilie de tăcere neputincioasă. Dacă, Dumnezeule, au dreptate?

Cine a hrănit, până la o dezvoltare monstruoasă, neîncrederea? Cine ne-a sălbăticit, pe noi față de noi? Cine le-a confiscat oamenilor bucuria de a avea încredere? Mă întreb dacă scăderea, până la deplina volatilizare, a încrederii oamenilor în oameni, nu devine la fel de gravă, dacă nu cumva mai dureroasă decât scăderea nivelului de trai și înfometarea? Vreți o dovadă a declinului încrederii în politicieni, în democrație, în tot? Mergeți între tinerii și mai puțin tinerii care au ieșit în stradă. Curând, fiindcă cineva va încerca sigur macularea oricărei mișcări, prin diversiuni și infiltrări, acești tineri, unul lângă altul acum, se vor bănui de trădare. Poate vor fi imuni, poate ei vor fi rezistenți la microbul care le-a îmbolnăvit părinții, lățind, ucigaș, epidemia.

Am văzut filmul cu minerii refugiați într-un protest subteran, premierul care-i convingea să iasă, happy end-ul cu neveste. Unii bărbați, din sătucul Roșia Montana, cu 1500 de locuitori, sunt mineri de suprafață. Toți purtau lămpașe și costume lustruite. Arătau bine. Părea un platou de filmare. Mi-am amintit un film cu daci și romani în care niște soldați își uitaseră ceasurile la mână. Filmul a rulat un an până le-au scos ceasurile. Sunt, iată, și eu contaminat: nu cred că toți minerii lui Ponta erau mineri. Regret și că deputatul Ponta a ratat bombardarea cu roșii a premierului Ponta.