Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Şi-a vândut casa şi palma de pământ ca să le dea celor patru copii bani pentru plecarea din ţară. Aşa îi ceruseră, pasămite ca să găsească loc de muncă în cele străinătăţuri. Şi ea cu grăbire îşi-a înstrăinat tot cheagul moştenit de la părinţi. Batista mototolită în palmă era udă, storcând-o ai fi umplut o ceaşcă de lacrimi. Mama de 60 de ani doarme într-unul din paturile etajate dintr-un adăpost, dintre acelea care găzduiesc oameni abandonaţi de rude, de cunoscuţi. De ani lungi n-a mai primit nici o scrisoare, nici un semne de la copiii care cu euroii în portofel au abandonat-o. “Nu le cer nimic, să-mi spună doar că sunt sănătoşi”, a declarat la Antenastars. Şi iarăşi lacrimi strânse pumn. La azilul de bătrâni chiriaşii permanenţi sunt oftatul şi singurătatea. Mâncare au în farfurie, un pat şi un pled se găsesc la casa de bâtrâni, dar lacrima lor se rostogoleşte de la sentimentul de părăsire, nu vine niciodată portarul să-i cheme la intrare unde sperau ei că îi va căuta câteodată vreun neam. Poştaşul le aduce doar pensia o dată pe lună, în rest nu aduce nici o scrisoare. Nea Grigore se întoarce cu paşi târâţi de la chioşcul din colţul străzii. Are 90 de ani şi o scobitură adâncă în obrazul drept. “După ce mi-am lăsat falca pe frontul de eliberare a Ardealului nu mi-e frică de moarte.” A cumpărat de la prăvălia vecină cu azilul de bâtrâni un pachet de ţigări ieftine, fără filtru, dar şi o conservă cu peşte pentru motanul care-i e singurul prieten. Într-una din camerele azilului am întâlnit-o pe Tanti Sanda, nici ea nu dorea să-i apară numele că nu se văita. Doar lăcrima. Scoate de sub pernă un căţel de cauciuc, o jucărie din aceea ieftină care piuie apăsând-o. Povestea ei e tulburătoare, nepoţii i-au cerut să le doneze casa şi ea a acceptat repede, iubindu-i. A acceptat să meargă şi la azil ca să nu-i deranjeze în casa dăruită. A avut o singură rugăminte, nepoţii să-l lase în curte pe câinele ei. Aceşti monştrii, beneficiari ai dărniciei mătuşii lor, au chemat a doua zi hingherii, care au dus la moarte căţelul. Bietei femei cu suflet cald i-am rămas doar căţelul de jucărie,cumpărat de la Librărie. Coana Elena n-are decât un singur prieten, zidul. Peretele din dreptul patului ei de azil. Toată ziua stă cu faţa spre zid. Refuză tot ce o înconjoară. Cu 4o de ani în urmă a sunat soneria, ea a deshis uşa şi n-a văzut pe nimeni, dar pe preşul de la intrare era un bebeluş în scutece. A luat la piept copilaşul abandonat şi nu s-a lăsat până n-a făcut-o pe fată ingineră. Răsplata? A fost dusă de fata înfiată la azil şi n-a mai vizitat-o nimeni. Cu doi ani în urmă a venit la azil o bătrână vioaie, avea şi un nume primăvăratic, Didina. Era mare adversară a tristeţii,a resemnării şi le-a anunţat de colegele de azil că vrea să organizeze o brigadă artistică,cu serbări şi repetiţii. Dirijate de ea bătrânele cântau “Pe lângă plopii fără soţ”, dar şi “Zărzărică zărzărea”. Au avut loc cinci serbări şi spectatoare au fost femeile de la cantină, asistenta medicală şi directorul casei de bătrâni. Într-o noapte ploioasă Coana Didina care venise la azil cu o paporniţă şi o chitară s-a dus la baie, dar la întoarcerea spre cameră a căzut jos şi a murit.
