Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După nume, Lucian Vasilescu este un poet de pe la sfârşitul alfabetului. După valoarea ultimei sale cărţi publicate, aşa zice el, că e ultima, nemaivoind să publice alta, avem de-a face cu unul dintre reprezentanţii de frunte ai literaturii române de azi. Despre modesta mea ratare personală- se subintitulează cartea amintită, căci de intitulat se intitulează aşa: Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea. Un dublu pleonasm, cred eu, căci fiecare din cele trei le cuprinde pe toate la un loc. Dar n-o să ne supărăm din atâta lucru pe un poet atât de valoros. Supărarea e îndreptată spre cei care nu-i rostesc mai des numele, aşa cum o merită, deoarece poezia pe care o scrie nu este una de toată ziua.
Rar mi-a fost dat să văd o tristeţe atât de adîncă şi o amărăciune aşa de răvăşitoare:
Tot un profesionist al tristeţii este şi poetul ieşean Emilian Marcu, numai că în cazul lui este vorba de o tristeţe solară, venită sub formă de mirări din veacuri de demult. Aşa se şi cheamă culgerea de sonete ce-i poartă numele: Mirări din alte veacuri. Însuşi sunetul poeziei pare să vină de acolo, în special din veacul lui Eminescu, care s-a mutat în cele de după el, devenind, astfel, perpetuu. Croite din sunete de ieri, sonetele lui Emilian Marcu sunt într-totul de actualitate, ele urmând să se demodeze atunci când se vor perima iubirea, stelele de pe cer, ninsorile, amurgurile, păsările, lumina, frunzele, iarba, adică lucrurile ce-i ţin tot timpul sufletul ocupat, îmbolnăvindu-l de melancolie şi spunându-i, totodată, şi cum să se vindece: numai şi numai prin poezie.
Asta face Emilian Marcu scriind, se vindecă de melancolie, pentru a putea lua boala de la capăt:
< Părul tău de iarbă e un râu în flăcări/ Mîinile-mi setoase-n ele se învelesc/ Să-mi aprindă carnea şi în disperare/ Să mă sting cu lacrimi şi să pătimesc./ Bate-n carnea iernii vocea ta setoasă,/ Huruie-n sertare amintirea ta./ Părul tău, iubito, a aprins o casă,/ Carnea ta albită a aprins o stea./ Ca un far în noapte te păzesc în taină,/ Mă-nvelesc în doruri ca-ntr-un rîu curat./ Duc în spate peştii luna şi se caină/ C-ai plecat, iubito, da, că ai plecat>. Atunci când pleacă iubita, vine poezia. Da, vine! În cartea lui Emilian Marcu asta se întâmplă.
