Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
PUNCTUL PE EI
Steaua m-a trecut in rezervă. Mi-a lăsat iluziile la vatră. Musteşte echipa asta de o neputinţă care nu poate fi egalată decăt de neghiobia conducătorilor săi.
Steaua m-a trecut in rezervă. Mi-a lăsat iluziile la vatră. Musteşte echipa asta de o neputinţă care nu poate fi egalată decăt de neghiobia conducătorilor săi.
PUNCTUL PE EI
Steaua m-a trecut in rezervă. Mi-a lăsat iluziile la vatră. Musteşte echipa asta de o neputinţă care nu poate fi egalată decăt de neghiobia conducătorilor săi. Deşi folosesc pluralul (deoarece nu pot să cred că intunecimea Sa poate fierbe atăta smoală de unul singur), trebuie să recunosc totuşi genialitatea distructivă a Unicului. Nu-l mai numesc. Veţi şti cu siguranţă la cine mă refer. Cu Arsenal a fost The Cockroach, cu Sevilla a fost La Cucaracha, iar in spaţiu domestic ii zicem "de bucătărie". Ii mai zicem noi şi altele. Cum ne vine la gură. Dar chiar şi aşa injurătura pare măngăiere pe lăngă umilinţa pe care am indurat-o marţi seara. Chestia aia cu "aţi minţit poporul cu televizorul" mi se pare subţire rău de tot. "Aţi terorizat poporul" pare formula care acoperă realitatea de fapt.
Steaua m-a trecut in rezervă. Mi-a lăsat iluziile la vatră. Dar nu vreau să-nvăţ ce-i ura şi nici nu mă las pradă disperării. Salvarea vine intotdeauna de la posibilitatea de a alege. Aleg distanţa faţă de electoratul intunecimii Sale, aleg paşaportul umorului pentru a depăşi graniţa tristeţii. Marţi seara, pe cănd spaniolii impliniseră deja 2-0 şi vreo zece ocazii ratate, un amic in compania căruia vizionam meciul mi-a furat incruntarea printr-o poveste haioasă. Pe o poartă ca oricare alta trona impunător un avertisment: "Nu intraţi. Căine foarte rău". Musafirul sună, aşteaptă să i se deschidă şi, alături de gazdă, păşeşte temător in curte. Nezărind vreo dihanie fioroasă, prinde curaj şi intreabă unde este totuşi cel foarte rău. Urmărind cu privirea arătătorul gazdei descoperă, pitită după un pui de lăptucă, o piticanie care tremura ca varga. Nedumerit, musafirul cere din nou sprijin gazdei: "El e? El e ăla foarte rău?". I se răspunde: "Da, e foarte rău. Dar ţine in el".
După ce am văzut meciul Sevilla - Steaua, după ce am ascultat povestea amicului meu, nu mai cred in avertismentele ameninţătoare lansate in Ghencea. Deşi nu ţine in el, deşi nu ţine chiar deloc in el şi latră foarte tare, intre războinicul guraliv şi potaia din poveste nu este nici o diferenţă. De-asta nu vreau să-nvăţ ce-i ura, de-asta zic să nu dăm cu piatra. Dacă nu va accepta dresajul, potaia va fi distrusă de propriile-i angoase.
Steaua m-a trecut in rezervă. Mi-a lăsat iluziile la vatră. Musteşte echipa asta de o neputinţă care nu poate fi egalată decăt de neghiobia conducătorilor săi. Deşi folosesc pluralul (deoarece nu pot să cred că intunecimea Sa poate fierbe atăta smoală de unul singur), trebuie să recunosc totuşi genialitatea distructivă a Unicului. Nu-l mai numesc. Veţi şti cu siguranţă la cine mă refer. Cu Arsenal a fost The Cockroach, cu Sevilla a fost La Cucaracha, iar in spaţiu domestic ii zicem "de bucătărie". Ii mai zicem noi şi altele. Cum ne vine la gură. Dar chiar şi aşa injurătura pare măngăiere pe lăngă umilinţa pe care am indurat-o marţi seara. Chestia aia cu "aţi minţit poporul cu televizorul" mi se pare subţire rău de tot. "Aţi terorizat poporul" pare formula care acoperă realitatea de fapt.
Steaua m-a trecut in rezervă. Mi-a lăsat iluziile la vatră. Dar nu vreau să-nvăţ ce-i ura şi nici nu mă las pradă disperării. Salvarea vine intotdeauna de la posibilitatea de a alege. Aleg distanţa faţă de electoratul intunecimii Sale, aleg paşaportul umorului pentru a depăşi graniţa tristeţii. Marţi seara, pe cănd spaniolii impliniseră deja 2-0 şi vreo zece ocazii ratate, un amic in compania căruia vizionam meciul mi-a furat incruntarea printr-o poveste haioasă. Pe o poartă ca oricare alta trona impunător un avertisment: "Nu intraţi. Căine foarte rău". Musafirul sună, aşteaptă să i se deschidă şi, alături de gazdă, păşeşte temător in curte. Nezărind vreo dihanie fioroasă, prinde curaj şi intreabă unde este totuşi cel foarte rău. Urmărind cu privirea arătătorul gazdei descoperă, pitită după un pui de lăptucă, o piticanie care tremura ca varga. Nedumerit, musafirul cere din nou sprijin gazdei: "El e? El e ăla foarte rău?". I se răspunde: "Da, e foarte rău. Dar ţine in el".
După ce am văzut meciul Sevilla - Steaua, după ce am ascultat povestea amicului meu, nu mai cred in avertismentele ameninţătoare lansate in Ghencea. Deşi nu ţine in el, deşi nu ţine chiar deloc in el şi latră foarte tare, intre războinicul guraliv şi potaia din poveste nu este nici o diferenţă. De-asta nu vreau să-nvăţ ce-i ura, de-asta zic să nu dăm cu piatra. Dacă nu va accepta dresajul, potaia va fi distrusă de propriile-i angoase.
