Fără nume

Pe o bucată de autostradă proaspăt-inaugurată de autorităţi, la care noi, cetăţeni de rând şi resemnaţi de meserie, încă ne uităm cu mirare, întrebându-ne parcă dacă visăm sau e adevărat că s-au mai construit kilometri serioşi de civilizaţie, se trece de câteva ori peste o vale cu o denumire cel puţin originală: valea fără nume. De ce spun că de câteva ori? Pentru că „Valea fără nume” taie calea mult admiratei autostrăzi parcă de două ori. Fără îndoială, originalitatea românului depăşeşte orice limite. Limite ale imaginaţiei. Limite ale comodităţii. Pentru un proiect aşa de serios, nu cred, totuşi, că era greu de găsit un nume pentru respectiva vale, fie şi numai pentru o posibilă viitoare traducere în engleză. Pentru turişti, se înţelege. „No name valley”? Deocamdată, da.

Periculos precedent ar putea să se constituie în conştiinţa colectivă. Dacă putem avea o „vale fără nume”, de ce nu am lansa direct pe tarabele Europei şi un „oraş fără nume”? Serios vorbind, s-ar putea să atragă mai mulţi turişti aşa, decât atrage din praful denumirilor vechi, de aşezări lipsite de grijă şi, mai ales, de prezent. Pentru că, dacă e cazul să tragem linie, putem recunoaşte fără niciun fel de ezitare că suntem buni, foarte buni la trăitul în trecut. Trăim cu capul întors, mergem pe stradă cu paşii îndoiţi spre ieri, ne trezim dimineaţa nostalgici şi cu gândul numai la seara care tocmai şi-a închis obloanele. Aşadar, aşteptăm cu mare interes „oraşul fără nume”, unde turiştii cei mai pretenţioşi să se poată caza la un somptuos „hotel fără nume”, ca să poată gusta din „specialitatea fără nume” servită la un „restaurant...” Aţi înţeles ideea.

Apoi, dacă tot ne punem mintea la contribuţie şi vrem să ştergem petele cenuşii de pe harta destinelor noastre, la starea civilă s-ar putea face o revoluţie. Să nu mai existe nume şi prenume. Ci numai nume şi „fără nume”. Certificate de botez mai uşor de fabricat, cărţi de telefon cu mai puţine litere la cuprins, buletine în serie. Şi, deocamdată, atât. Ne ajunge. Că românul, nostalgic cum e, nu rezistă la multe schimbări deodată. Se simte gonit din normalitate. I se face frică. Sau măcar i se face somn. Un somn lung, ca după masă de sărbătoare, un somn cât toate ezitările asociaţiei de locatari care îi dresează hotărârile.

Gluma-i glumă. Şi ţara-i ţară. Am ajuns unde voiam. Dacă pe o autostradă aşa de importantă a hărţii noastre –pe care, apropo, se circulă impecabil, ca pe marile drumuri europene– se poate să existe scris, pe două plăcuţe diferite, „Valea fără nume”, mă întreb eu, că tot se poartă soluţiile extreme, de ce nu ne hotărâm, o dată pentru totdeauna, să ne rebotezăm cu totul identitatea şi să ajungem, tiptil, să acceptăm şi să spunem întregii lumi, care oricum nu ne prea are la suflet, că aici nu mai există nicio Românie, ci doar o... ţară fără nume. O ţară fără nume în care, din când în când, mai opreşte trenul ăl mare. Numai pentru două minute. Şi numai pe peronul la care noi nu mai ştim să ajungem.