Investitii directe si obstacole indirecte

Economia romaneasca nu va urca in clasamentul competitivitatii daca nu vor veni mai multi investitori straini.

Mult mai multi. I-am putea atrage prin legi bune si stabile. Nimic nu-i va atrage insa intr-o mai mare masura decat un climat investitional care sa garanteze o valorificare optima a capitalului.

Usor de spus, greu de facut. Fiindca, la noi, ostilitatea fata de investitorii straini are vechi state de serviciu. Dincolo de obstacolele directe, nascute din impreunarea unor obiceiuri proprii tranzitiei cu metehne mai vechi, din vremea socialismului, intre care excesul de birocratie, de coruptie, de stampile, de legi neclare, de descurajari fatise, persista obstacole cu actiune indirecta. Intretinute de o forta nevazuta, dar extrem de activa, ce agita aversiuni fata de capitalul strain. Si nu de azi-de ieri, ci de aproape un veac.

Din secolul al XIX-lea inca, dusmani de neimpacat ai capitalului strain s-au dovedit a fi „ruginitii". O aripa a Partidului Conservator. Ei pledau pentru o forma de stat adusa la nivelul... fondului feudal al societatii romanesti. Este de la sine inteles ca nu priveau cu ochi buni capitalul de afara. Dusmania lor pornea din teama ca impreuna cu banii capitalistilor straini ar fi intrat in tara si idei noi de organizare. Nu numai a economiei, ci si a statului. „Ce ne trebuie noua dezvoltare?" - intreba Nicolae Filipescu. Pentru ca noi nu avem decat „un targ ingust de desfacere, cu deosebire sarac, incat in afara de cateva articole de larga consumatie toate nevoile se satisfac de o fabrica sau doua".

Dar si mai tarziu, in anii interbelici, voci dintre cele mai ilustre s-au ridicat impotriva capitalismului strain. Autoritatea lor, prestigiul lor au facut ca ecoul in constiinta romanilor sa fie puternic. C. Radulescu Motru, bunaoara, se temea ca investitorii straini aduc din Occident libera concurenta. Un fapt economic ce nu se potriveste moravurilor poporului roman. Dimitrie Gusti, intr-un studiu publicat in „Enciclopedia Romaniei", monumentala lucrare aparuta in prejma celui de-al doilea razboi mondial, era si mai drastic. Sentinta lui: „O viata economica cedata strainilor duce la exploatarea nemiloasa a bogatiilor tarii si la secarea posibilitatilor de traiu pentru generatiile viitoare".

Si nu erau singurii ce vedeau numai fata urata a medaliei. Fara sa priveasca si reversul: ca tarile care au reusit sa atraga mai mult capital strain au fost cele dintai care au rupt lantul subdezvoltarii. Dar l-a privit pe Virgil Madgearu. Un mare economist si politician ce a vazut in investitiile straine o importanta linie de miscare in economia interna.

Madgearu si multi alti mari ganditori il urmau pe Xenopol, care intelesese ca nu putem „sa facem totul" si ca trebuie sa vedem in ce domenii suntem mai aproape de varf. Domenii in care merita sa fie accelerata dezvoltarea. Atragand, langa resursele interne, capitalul din afara tarii.

Nu cred insa ca exista, in istoria gandirii romanesti, o idee mai limpede, mai adevarata si mai convingatoare, ce pledeaza pentru nevoia de capital strain, decat cea a lui P.P. Carp. Iata mesajul incarcat de realism al unui doctrinar conservator cu vederi de stanga: „Avem nevoie de investitii straine, pentru a nu se sustrage putinele noastre capitaluri interne de la fireasca activitate economica productiva ce se desfasoara in tara".

Astazi, ca si in secolul trecut, ca si in anii interbelici ori dupa razboi, adevarul reliefat de P.P. Carp e la fel de viu: nevoia de investitii straine, in toate domeniile, in comert, in general in servicii, in infrastructuri, in tehnologii de varf, pentru a nu fi sustrase putinele noastre capitaluri interne de la rosturile firesti ale acelor activitati productive in care noi, romanii, avem traditii.

Inclusiv Ceausescu a deschis portile pentru capitalurile straine. A facut-o insa in stilul lui, fiind constrans de limite ideologice si de prejudecati. Asa ca a infiintat societati mixte in care partea romana detinea cel putin 51 la suta din actiuni. Decizia, deci. Normal, capitalul strain nu s-a inghesuit. Ceausescu s-a vazut astfel nevoit sa se adreseze creditorilor internationali. Industrializarea a inghitit datorii uriase. Si, desigur, impovaratoare. Datorii platite in anii ’80 cu mari sacrificii.

Ne e de dorit sa fie repetata, astazi, greseala lui Ceausescu. Dar asta ar insemna sa invingem fantoma. Romania ar putea astfel angaja credite externe numai in limitele strict necesare. Urmand ca alte nevoi sa fie acoperite de investitii directe venite din afara tarii.