Experimentul american în România: primul cuplu homosexual pus în fruntea unei ambasade SUA. Diplomaţii şi "political appointees" din ultimii 22 de ani

Am prezentat, în comentariile anterioare, diversele abordări ale politicii externe în administraţia americană  - aşa cum le-am perceput eu - precum şi aspecte ale relaţiilor bilaterale, româno-americane, în contextul unor evenimente internaţionale sau interne.

Voi încerca, în cele ce urmează, să prezint impactul asupra relaţiilor bilaterale, ale personalităţii ambasadorilor americani acreditaţi la Bucureşti.

Sigur, şi ambasadorii români la Washington au avut un rol important în comunicarea directă şi evoluţia legăturilor la nivel înalt. Iată lista ambasadorilor români, trimişi după 1989 la Wasington: Virgil Constantinescu (1990-1992); Aurel Dragoş Munteanu (1992-1994); Mihai Horia Botez (1994-1996); Mircea Dan Geoană (1996-2001); Sorin Dumitru Ducaru (2001-2008); Adrian Cosmin Vieriţă (din 2008).

O singură observaţie - prin 2007-2008, dacă îmi aduc bine aminte, timp de aproape un an, până la numirea lui Adrian Vieriţă, România nu a avut ambasador la Washington (Sorin Ducaru fusese retras). Concluziile le puteţi trage singuri...

Primul agent diplomatic american la Bucureşti a fost Eugene Schuyler, în anul 1880. De atunci şi până în 1989, au fost acreditaţi, succesiv, în România, 31 de ambasadori, unul dintre ei pentru 3 mandate (E. Schuyler, 1880; 1880-1882; 1882-1884) şi altul pentru 2 mandate (W. A. Crawford, 1961-1964; 1964-1965).

După 1989, SUA au acreditat în România următorii ambasadori: Alan Green (1989-1992); John R. Davis Jr. (1992-1994); Alfred Moses (1994-1997); James Rosapepe (1997-2001); Michael Guest (2001-2004); Jack Dyer Crouch II (2004-2005); Nicholas Taubman (2005-2009); Mark Gitenstein (din 3 august 2009).

Dintre aceştia, doar 2 ambasadori au fost diplomaţi de carieră - John R. Davis Jr. (1992-1994) şi Michael E. Guest (2001-2004), ceilalţi 6 fiind persoane desemnate de Preşedintele SUA din afara sistemului diplomatic, "adeseori ca o recompensă pentru prieteni politici". Este vorba despre: Alan Green Jr., Alfred Moses, James Rosapepe, Jack Dyer Crouch II, Nicholas F. Taubman şi Mark Gitenstein.

Deci, în acest interval de 22 de ani (1990 - 2012), doar timp de 5 ani ambasadorii americani au fost ambasadori de carieră, în restul de 17 ani, în România, au fost acreditaţi ambasadori "politici" - în mod evident, mai puţin familiarizaţi cu uzanţele diplomatice şi cu regulile Convenţiei de la Viena privind relaţiile diplomatice şi tentaţi să folosească diplomaţia publică, încercând - unii dintre ei - să influenţeze, şi în acest fel, deciziile autorităţilor de la Bucureşti.

Dacă adăugăm şi faptul că Michael Guest avea propriul său "război" în interiorul Departamentului de Stat şi încerca să-şi folosescă prezenţa la Bucureşti şi pentru aceste obiective, vom observa că doar timp de 2 ani, în perioada de după 1989, SUA au avut la Bucureşti un singur ambasador - diplomat de carieră ( John R. Davis).

Ar fi interesant de văzut însă şi raportul între ambasadorii SUA - diplomaţi de carieră şi "political appointees" - trimişi în ultimii 22 de ani în alte ţări - Polonia, Rusia, etc., pentru a judeca importanţa strategică acordată României prin comparaţie cu celelalte state din Europa Centrală şi de Est.

Sigur, în sistemul american, preşedinţii nou aleşi au dreptul să trimită sponsorii din campania electorală sau "prieteni politici", ca ambasadori.
Aceasta este o practică curentă. Totuşi procentul acestor "political appointee" nu trebuie să depăşească 10% din numărul total al ambasadorilor şi ei trebuie să obţină un aviz din partea Senatului.

Aceste reguli le-am introdus şi eu în MAE în 1990, în condiţiile în care erau presiuni enorme din partea celor care, din afara ministerului, se " ofereau" să plece ca ambasadori. ?n mare măsură, aceste reguli s-au păstrat.

Este de discutat dacă pentru o ţară ca România este mai bine ca ambasadorul american desemnat să fie diplomat de carieră sau să fie numit politic.

Există avantaje şi dezavantaje

Un diplomat de carieră poate folosi mult mai eficient "maşinăria" ministerului de externe pentru a "răspândi" comunicările sale, într-un sistem birocratic eficient, obţinând pe "orizontala" agenţiilor o acoperire mai bună.

Un ambasador numit politic, poate stabili, în schimb, o comunicare directă cu preşedintele sau vice-preşedintele SUA şi, pentru anumite proiecte concrete, poate fi mai eficient. ?n schimb, cei din Departamentul de Stat ar putea fi tentaţi să nu-i dea suficientă atenţie, ştiind că numirea sa este legată strict de durata preşedinţiei, iar cei la o vârstă mai înaintată - trimişi într-o formă de sinecură - la plecarea de la post ies, de fapt, complet, şi din sistemul politic/diplomatic. Ambasadorul numit politic vine şi pleacă, părăsind Departamentul de Stat, experienţa lui cu România pierzându-se astfel.

Voi încerca să-i prezint, pe scurt, pe cei 8 ambasadori americani acreditaţi la Bucureşti în perioada 1990-2012, şi rolul lor în evoluţia relaţiilor bilaterale, aşa cum le-am văzut eu.

Alan Greeen Jr. a fost numit politic, ambasador în România, de către preşedintele George Bush, la 10 octombrie 1989. El se ocupase de campania sa electorală, aşa cum se ocupase, mai înainte şi de cea a lui Gerald Ford şi de cea a lui Ronald Reagen. Fără experienţă diplomatică, "Punch", în vârstă de 64 de ani, când a ajuns la Bucureşti, crezând probabil că România lui Ceauşescu este o oază de linişte şi ambasada un loc de odihnă a intrat direct în "revoluţie" (el îşi prezentase scrisorile de acreditare lui Nicolae Ceauşescu, la 7 decembrie 1989).

O persoană plăcută, cu un stil direct, uneori cinic, Alan Green jr. era evident depăşit de "nebunia" evenimentelor, din România (mineriade, securitate, bătălia FSN-opoziţie, alegeri, Constituţie) şi de cele internaţionale cu reverberaţii în România (invadarea Kuwaitului de către Irak, reunificarea Germaniei, destrămarea URSS, destrămarea Iugoslaviei).

Din fericire, el era "dublat" de Larry Napper, numărul 2 la Ambasadă (Deputy Chef of Mission), având, probabil, şi conexiunile necesare pe zona serviciilor.

Niciodată, Alan Green nu a venit singur în audienţă la mine, la MAE. Era întotdeauna însoţit de Larry Napper - un diplomat extrem de inteligent şi de eficient care învăţase şi limba română. De altfel după 1991, el a fost numit director la Oficiul pentru URSS, respectiv CSI,din Departamentul de Stat şi apoi trimis ambasador, succesiv în Latvia (1995-1998) şi Kazahstan (2001-2004). Din 2005, a fost profesor la Univeritatea din Texas şi director la Scowcroft Institute of Internaţional Affairs. Este şi membru al Council on Foreign Relations, în echipa care se ocupă de relatiile dintre SUA şi Turcia.

După, Alan Grren, a fost desemnat ca ambasador în România, la 2 decembrie 1992, John R.  Davis Jr.. Misiunea lui s-a încheiat în august 1994.
John Davis Jr., în vârstă de 65 de ani la sosirea la post, fusese deja ambasador (interimar şi apoi numit) în Polonia, în perioada 1983-1990. Un diplomat cu o mare experienţă. Discuţiile mele cu el pot fi urmărite în volumele "România după Malta".

A urmat Alfred H. Moses, în vârstă de 65 de ani la numirea sa ca  ambasador (29 septembrie 1994) şi care a rămas la post până după alegerile prezidenţiale din România din 1996 - câştigate de Emil Constantinescu - plecând din Bucureşti la 11 august 1997.

Alfred Moses a fost consilier juridic al preşedintelui Jimmy Carter, dar şi preşedinte al American Jewish Committee, înainte să vină în România. ?ntr-un articol publicat în New York Times, în 1996, el povesteşte că a început să cunoască România ajutând evrei, înainte de 1989, să emigreze din România.

Imi aduc aminte şi de un articol al său din, International Herlad Tribune, (12 ianuarie 2001), - după ce fusesem votat ca prim-ministru -, în care Alfred Moses afirma: "partea frumoasă a lucrurilor este că noul guvern, condus de premierul Adrian Năstase, nu reprezintă o întoarcere la guvernul aflat la putere din 1992 până în 1996, condus de Nicolae Văcăroiu". "Năstase este făcut din cu totul alt aluat. Fiind mai tânăr decât Văcăroiu, el nu a făcut politică decât după căderea lui Ceauşescu şi nu poate fi catalogat ca un fost comunist, lucru valabil şi pentru guvernul pe care la format". El a avut un rol important şi în trimiterea la Washington, în 1996, a lui Mircea Geoană.

James C. Rosapepe a fost desemnat ambasador în România la 10 noiembrie 1997 şi a rămas la post până la 1 martie 2001. ?n vârstă de 46 de ani, Rosapepe era şi un membru marcant al Partidului Democrat din SUA şi om de afaceri cunoscut.

Purtătorul de cuvânt al fostului preşedinte american Clinton l-a descris cotidianului "Washington Post" drept un "lider puternic". Aceeaşi publicaţie vorbea despre Jim Rosapepe ca despre un om "inteligent, articulat, care ştie să asculte, abil negociator şi bun cunoscător al Europei Centrale şi de Est". "The Baltimore Sun" sublinia "simţul umorului" fostului ambasador american în România, iar "The New York Times" nota, că Jim Rosapepe şi-a concentrat eforturile şi energia în promovarea oportunităţilor de afaceri americane în România şi în identificarea de căi pentru sprijinirea tranziţiei. ?n primul an ca ambasador, exporturile spre România au crescut cu 30%, iar importurile cu 40%. 

A scris o carte interesantă, publicată în Decembrie 2009 şi în limba română: "Dracula a murit. Cum au supravieţuit românii comunismului, cum l-au încheiat şi cum s-au ridicat după 1989 ca o nouă Italie" - un fel de jurnal de călătorie.

Cu acea ocazie, fostul ambasador american la Bucureşti spunea - într-un interviu pentru Jurnalul Naţional - că cel mai bun lucru pe care românii pot să îl facă e să işi vorbească ţara de bine. "Cel mai bun lucru pe care îl pot face românii în momentul de faţă este să îşi vorbească ţara de bine. Românii suferă de pesimism din păcate şi văd numai lucruri rele. Ceea ce este foarte curios, după parerea mea în discursul românului de rând, din ţară sau din diaspora este veşnica referire la corupţie. Corupţia există peste tot dar oamenii nu vorbesc atât de mult despre acest subiect aşa cum se întâmplă în România. România este noua Italie: latină şi prosperă. Iar dezvoltarea merge în paralel cu acuzaţiile de corupţie".

şi tot el adăuga: "Românii încă nu au o reacţie organizată şi o platformă de unde să îşi exprime părerea cu privire la teme precum corupţia. Guvernul nu este decât oglinda poporului. Există însă şi reversul medaliei. Societatea civilă din Statele Unite este poate prea bine organizată astfel încât, ori de câte ori se lucrează la un proiect de lege vor exista foarte multe grupuri care se vor opune derulării acestuia doar pentru că nu este în defavoarea celor pe care îi reprezintă. Cel mai bun exemplu este actuala dispută cu privire la sistemul de sănătate american".

Mai deschis în abordări decât diplomaţii de carieră, mai liber în exprimări, el sublinia, într-un interviu din Decembrie 2009, pentru ziarul "Adevărul": "România trebuie să înceteze să se mai privească drept o ţară postcomunistă. Perioada postcomunistă s-a încheiat. Vorbind despre situaţia economică, problemele pe care România le are astăzi sunt problemele unei ţări democratice capitaliste. Este vorba despre o criză capitalistă, nu despre o criză a comunismului".

?n acelaşi interviu, întrebat - după 10 ani - dacă acţiunea de bombardare a Serbiei, din primăvara lui 1999, sprijinită şi de România, a fost punctul de cotitură pentru aderarea la NATO, Rosapepe a răspuns: "Nu cred că a fost un punct de cotitură, ci doar un moment de accelerare a parcursului României. România era în drumul spre NATO şi spre Uniunea Europeană şi cred că ar fi devenit ţară-membră şi dacă nu ar fi fost criza din Iugoslavia. România a devenit membru al NATO odată cu ţările baltice. Dar uitaţi-vă ce s-a întâmplat de atunci în Balcani: Albania a devenit membru al NATO, Croaţia a devenit membru al NATO şi este aproape de a deveni membru al Uniunii Europene. Cred că războiul din Kosovo doar a accelerat aceste evoluţii... Războiul din Kosovo a fost un test pentru România. A fost vorba despre o decizie dramatică de a ajuta NATO împotriva unui vecin cu care România era prietenă. şi asta a fost o decizie dramatică, cel puţin din punctul de vedere al naturii umane. A fost semnalul, pentru liderii americani, dar şi pentru poporul american, că România poate fi un aliat de bază".

James Rosapepe, indiferent de opiniile, poate diferite, legate de anumite  evenimente din Balcani sau din România, a privit ţara noastră ca un prieten şi cu mult optimism.

La 3 august 2001, a fost trimis de către Preşedintele George W. Bush, la Bucureşti, până în iulie 2004, Michael Guest. Nu era vorba de un diplomat cu profilul tradiţional. Era şi un experiment pentru Departamentul de Stat, trimiterea la post, pentru prima dată, a unui diplomat împreună cu partenerul său, Alex Nevarez, într-un cuplu homosexual. La acel moment, Colin Powell, a fost cel care - în calitate de secretar de stat - a luat decizia respectivă, decizie contestată de unii funcţionari ai Departamentului de Stat. Oricum Guest a fost primul ambasador homosexual avizat de Senatul American. Ca premier, am reacţionat public imediat în sprijinul lui Guest, atunci când ambasadorul SUA a fost atacat de liderul PRM, Cornelui Vadim Tudor. Am menţionat aceste lucruri pentru a sugera - nu cred că greşesc - că Michael Guest era într-o tensiune permanentă cu Departamentul de Stat şi că activitatea sa la Bucureşti, contactele sale politice purtau şi marca acestei tensiuni.

De altfel, în decembrie 2007, când Guest s-a retras din Departamentul de Stat, el a criticat-o dur, în public, pe Condoleezza Rice - Secretar de Stat la acel moment - pentru atitudinea sa faţă de funcţionarii homosexuali.

?n mod evident, într-o ţară tradiţionalistă, cum este România, viaţa lui Guest nu ar fi fost foarte comodă. Sunt convins că, spre deosebire de Rosapepe înaintea lui, - permanent optimist - Guest a purtat povara acestei frustrări.

Recunosc, Michael Guest mi-a fost profund antipatic. Se pare că nici el nu mă simpatiza. Contactele lui politice erau practic doar în zona opoziţiei de atunci, în zona lui Traian Băsescu şi a jurnaliştilor, în principal, din redacţia "Evenimentului Zilei". De aceea, ca prim-ministru, am preferat să am legături personale directe cu autorităţile americane sau prin intermediul ambasadei noastre la Washington (sau prin alte canale).

Telegramele pe care le trimitea Guest la Washington - bănuiesc - erau pline de ranchiună şi preluau, cred, zvonurile lansate în presă, de chiar unii din prietenii lui de la Bucureşti.

De altfel, confirmând abordările sale partizane, după referendumul recent din România, Guest afirma pentru "New York Times": "Demiterea lui Băsescu ar fi întărit disfuncţiile sistemului politic românesc." 

Nerespectându-şi statutul de diplomat, Guest făcea comentarii publice, depăşindu-şi atribuţiile.

El îşi alesese drept "cal de bătaie" - corupţia. La fel ca şi Băsescu. Ce să spună altceva? Economia mergea destul de bine (în 2003-2004, creşterea economică era de 8%, SUA declaraseră că România are economie de piaţă funcţională, finalizasem acordul cu FMI, etc) probleme sociale nu prea erau, politica externă era extrem de dinamică. Referindu-mă la unele comentarii publice ale sale, spuneam la Piatra Neamţ că exista tentaţia de autostigmatizare şi autovictimizare a românilor. Mai afirmam că fenomenul corupţiei reprezintă "o dimensiune specifică tuturor ţărilor în tranziţie" şi că sunt ţări unde au fost scandaluri de corupţie mult mai importante decât în România, subliniind că "sunt unii din afară" care au tot interesul să fie prezentat fenomenul corupţiei în România. "ştiţi cum e: când vrei să frăgezeşti vânatul, îl pui să stea în otet 3 zile. Fezandarea face parte din bucătărie. Da, sunt nemulţumiri de toate felurile. Altfel tratezi cu cineva dacă stă în genunchi. Spui: tu ai probleme, tu ai freza făcută invers decât în Europa... şi sunt multe lucruri de genul acesta pe care le înţelegem. După 12 ani ştim destul de multe. Chestiunea este ca noi să stabilim exact dacă trebuie să ne spună cineva unde să punem palmierii" (mă refeream, evident, la palmierii lui Agathon de la Mamaia).

Iată răspunsul lui Guest, din 8 septembrie 2003, conţinut într-o declaraţie a Ambasadorului SUA: "Ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, Michael Guest, menţionează că nu este deloc îngrijorat de palmierii din România şi că nu a sugerat niciodată, nimănui, unde să fie amplasaţi acestia. Mai degrabă, comentariile sale s-au referit la modul în care este justificată cheltuirea fondurilor publice. Acest fapt constituie una dintre bazele oricărei democraţii adevărate. Ambasadorul regretă că primul-ministru nu îi împărtăşeste această îngrijorare, însă stie că mulţi români fac acest lucru".

Poate că palmierii respectivi nu trebuiau plantaţi la Mamaia - deşi făceau parte dintr-o iniţiativă de dezvoltare a turismului românesc, dar cred, în continuare, că asta nu era o problemă a lui Guest sau a Ambasadei americane, nici măcar a guvernului american şi nici chiar sub aspectul cheltuirii fondurilor publice. Era, cel mult o problemă a Curţii de Conturi din România şi poate o temă de dezbatere în politica internă.

ştiu că la Departamentul de Stat erau mulţi cei care nu erau de acord cu abordările lui dar se fereau să intre în polemici ca să nu se interpreteze, în alt fel, părerea lor. 

O temă permanentă de discuţie era "corupţia" din sistemul medical românesc. Sigur că acesta exista, dar ea exista şi datorită competiţiei dure a marilor companii de medicamente din Occident care îşi disputau piaţa românească. ?n perioada 2001 - 2004 s-au făcut unele eforturi de a micşora efectele sale, mai ales în ceea ce priveşte achiziţionarea de medicamente. Probabil, vi-l mai amintiţi pe ministrul Blănculescu alergând, cu pistolul la el, să controleze licitaţiile de medicamente!
 
şi poate fi întrebat fostul ministru Brânzan ce ştie în legătură cu "sugestiile" de cumpărare a unor medicamente pentru programul naţional gratuit pe care îl iniţiasem pentru bolnavii SIDA. şi poate fi intrebat şi de ce fostul ambasador Michael Guest era aşa de supărat pe Adrian Streinu Cercel. ?n felul ăsta, veţi înţelege, poate, că dincolo de problemele reale ale sistemului medical românesc, au existat şi alte motivaţii ale unor mesaje diplomatice.

Poate că am folosit formule prea colorate pentru a-i răspunde lui Guest care ieşea periodic în public pentru a ataca, generic, problema corupţiei: "Dacă e o problemă, spuneţi, măi băieţi, cine e ăla corupt pe care să-l împuscăm pe stadion. Ne tot plimbăm cu corupţia în gură. (...) O scoatem afară din ţară, o întoarcem, ne tot jucăm cu poveştile astea şi nu are rost. Există o plăcere masochistă pentru lucrurile astea. (...) Poate au cei de la SICOMED un medicament pentru aşa ceva." Am spus, în alt context, că în calitate de prim-ministru, nu dau informaţii unor ambasadori la Bucureşti. 

Dar, pe de altă parte, trebuie spus că, în acel interval (2001 - 2004), în pofida acestei atitudini publice a lui Guest, relaţiile româno-americane s-au dezvoltat într-un ritm extrem de rapid, atât în plan politic, cât si economic, militar şi cultural.

?n acea perioadă, România a fost admisă în NATO, schimburile economice s-au dublat, s-a realizat o strânsă cooperare militară în Irak şi în Afganistan.

Tot în acea perioadă, (în 2002) preşedintele George W. Bush a vizitat România iar eu am fost în vizită în SUA, ca premier, în două rânduri, în 2001 şi 2004.

Jack Dyer Crouch II a fost numit ambasador în România la 25 mai 2004, şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 16 iulie 2004 şi a părăsit România după numai 8 luni, la 28 februarie 2005, pentru a prelua postul de adjunct al Consiliului pentru Securitate Naţională al preşedintelui George W. Bush, în al doilea mandat al său. Crouch avea un back-ground diferit, venind din Departamentul Apărării. El este menţionat şi în cartea de memorii a lui Donald Rumsfeld, pentru rolul său în revizuirea planurilor strategice referitoare la războiul din Irak.

?n intervalul în care a stat la Bucureşti, ambasadorul Crouch nu a avut, probabil, suficient timp să se adapteze şi să cunoască situaţia din ţară. El a fost insă cel care m-a însoţit în vizita mea la Washington, din iulie 2004 - despre care voi vorbi cu altă ocazie.

Răspunzând întrebării corespondentei "Associated Press" - dacă va acorda aceaşi atenţie ca şi Michael Guest privind libertatea presei şi combaterea corupţiei - Jack Dyer Crouch a spus: "Cum aş putea să nu fiu interesat de astfel de probleme? Sunt interesat ca România să fie un stat democratic. Pentru asta trebuie să abordăm toate aspectele, nu doar problemele de securitate, dar şi alte probleme care sunt la baza instituţiilor democratice... Nu voi fi identic cu ambasadorul Guest, în modul de abordare".

Mult mai nuanţat decât Guest, Crouch a subliniat: "Corupţia e o problemă importantă, trebuie combătută direct, iar eu nu voi da înapoi. Mă aştept să putem face progrese, dar, de asemenea, aceasta este o temă pe care trebuie să o abordeze românii."

?n prima sa declaraţie la Bucureşti, noul ambasador a accentuat faptul că relaţia cu România, care este "foarte importantă pentru SUA" este o relaţie complexă, care include probleme de securitate şi economice, contacte umane, interesul pentru promovarea democraţiei. "Ambasadorul se bazează pe experienţa sa în domeniul apărării şi securităţii, afaceri, educaţie şi diplomaţie. El spune că unul dintre motivele pentru care a fost ales de către Casa Albă a fost pentru că a lucrat în ultimii ani pentru Pentagon, pe probleme legate de NATO şi Europa. ?nainte să-şi asume poziţia, el a avut întâlniri la Washington, cu companii americane care au, sau vor să facă afaceri, în România. Ambasadorul american şi-a exprimat dorinţa de a rămâne în România pentru o perioadă lungă de timp şi că rezultatul alegerilor din acest an care urmează să aibă loc, nu vor avea un impact asupra duratei mandatului său."

N-a fost să fie aşa. După alegerile prezidenţiale americane, la doar 8 luni de la numirea ca ambasador, Crouch a trebuit sa plece la Washington !

?n 28 ianuarie 2005, la o dezbatere cu tema "Perspective asupra prosperităţii României", Crouch a spus, de faţă cu premierul Tăriceanu, că "actualul guvern trebuie să ţină cont de faptul că rezultatele pe care le va avea în acest an au la bază stabilitatea macroeconomică asigurată de fosta guvernare" ceea ce i-a enervat pe mulţi din echipa lui Băsescu.

Cu o gândire stategică pe care, în România, puţini o au, el afirma, tot atunci: "Pe o rază de doar 2000 de kilometri de Bucureşti... există 38 de capitale din Europa şi Orientul Mijlociu, inclusiv Varşovia şi Tallin, ca şi Bagdad sau Aman...

Accesarea acestor pieţe este o posibilitate naturală pentru România pentru a întări relaţiile comerciale tradiţionale pe care le-a creat cu mai mult de 2000 de ani în urmă pe malurile Dunării, în timp ce ar crea totodată unele noi, folosind noi căi de transport, cum ar fi autostrada Transilvania."

Evident, Traian Băsescu a ţinut seama de această observaţie şi a suspendat pentru 2 ani lucrările de la autostrada Bechtel...

?n 19 octombrie, la Facultatea de ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, ambasadorul Crouch a ţinut un discurs despre relaţiile dintre România şi SUA. El a vorbit despre necesitatea accelerării reformelor economice, a limitării rolului statului, despre libertatea presei şi a modalităţilor de a o garanta. Potrivit lui Crouch, prioritatea României era "pregătirea sa pentru viitoarea calitate de membru al UE, prin accelerarea ritmului reformelor sale economice". Pentru viitorul guvern rezultat în urma alegerilor din noiembrie, măsurile ce vor trebui luate în opinia ambasadorului american erau "reducerea reglementărilor, descentralizarea deciziilor şi proceduri standardizate şi transparente pentru cheltuirea banilor publici". "Oficialii guvernamentali trebuie să înteleagă, a adăugat el, că pentru funcţionarea economiei libere este crucial să se permită afacerilor legale să funcţioneze fără piedici din partea guvernului, într-un mediu concurenţial onest."

Nicholas Taubman a fost numit ambasador în România la 29 noiembrie 2005 şi şi-a prezentat scrisorile de acreditare după numai 6 zile, la 5 decembrie 2005. A rămas la post până la 3 decembrie 2008. La momentul numirii, avea 70 de ani şi era om de afaceri în domeniul pieselor componente de automobile şi politician republican. Este interesant faptul că Nicholas Taubman şi soţia sa au donat, în 2008, peste 15 milioane de dolari noului Muzeu de Artă din Western Virginia, care, de atunci, şi-a schimbat numele în Taubman Museum of Art.

Nu am avut prea multe legături cu ambasadorul Taubman. Nu cred că a reuşit multe proiecte în relaţiile bilaterale. Nu ştiu ce receptivitate exista faţă de el la Departamentul de Stat. Evident că nu avea experienţă diplomatică. Era tentat să comenteze public anumite decizii de politică internă din România. A fost motivul pentru care am considerat de datoria mea să comentez şi eu public afirmaţiile sale publice, considerând că ambasadorul Taubman, ar fi trebuit să-şi prezinte obiecţiile legate de legislaţia penală română (era vorba de reacţia Parlamentului la difuzarea de către Televiziunea Publică a interceptărilor cu Decebal Traian Remeş) direct autorităţilor, criticând demersul acestuia de a face declaraţii despre problemele din România în plină campanie electorală.

"Cred - spuneam, cu acel prilej - că atunci când un guvern străin (nu interesează părerile personale ale ambasadorilor) are de transmis un mesaj, acest lucru se face direct la instituţiile statului unde ambasadorul este acreditat, nu prin presă şi nu în timpul campaniilor electorale ... Mă gândesc care ar fi fost reacţia Parlamentului francez dacă ambasadorul american la Paris ar fi făcut comentarii în legătură cu activitatea legislativă a Parlamentului. Sau la reacţia Congresului American dacă ambasadorul francez ar fi făcut o astfel de declaraţie !".

Dar, ca şi în cazul altor ambasadori numiţi politic, "numărul doi" din ambasadă a avut un rol mai important. ?n timpul lui Taubman adjunctul şefului de misiune era Mark Taplin care ştia limba română pentru că încă din anii 1963-1965, tatăl său fusese membru al misiunii americane la Bucureşti. Un diplomat cu multă experienţă pe care  l-am întâlnit în mai multe rânduri.

?n fine, Mark Gitenstein, actualul ambasador, a fost desemnat de preşedintele Obama, la 11 iunie 2009 şi şi-a prezentat scrisorile de acreditare la 2 septembrie 2009. Gitenstein are formaţie juridică, a fost partener într-o firmă de avocatură şi a făcut parte din grupul consultativ al preşedintelui Obama. Dupa alegerile prezidenţiale din SUA, din 2008, el a fost propus să conducă Oficiul de Politici Juridice din Ministerul Justiţiei, dar propunerea respectivă a fost respinsă din cauza "activităţii sale intense de lobbyist înregistrat la Camera de Comerţ a SUA". Ulterior, a fost desemnat să vină, ca ambasador numit politic, în România, în condiţiile în care lucrase, o perioadă de timp cu vice-preşedintele Joe Biden.

?n opinia mea, ambasadorul Gitenstein a avut - în mandatul său - o atitudine subiectivă în ceea ce priveşte relaţia cu partidele politice şi liderii politici din România. Nu cred că a ajutat la consolidarea relaţiilor dintre poporul român şi poporul american. Sunt convins că sondajele de opinie vor arăta acest lucru, în condiţiile în care atitudinea SUA faţă de situaţia din România a fost influenţată de mesajele trimise de ambasada de la Bucureşti. Probabil că la Departamentul de Stat, la acest final de mandat al ambasadorului Gitenstein, acest aspect este cunoscut. Nerespectând uzanţe diplomatice minimale, acţionând partizan, înconjurându-se de persoane cunoscute pentru opiniile lor radicale - cum este "expertul anti-corupţie" Laura ştefan, din grupul fostului ministru Monica Macovei - pe aceasta din urmă considerând-o mentorul său în materie juridică - evident că ambasadorul Gitenstein şi-a îndepărtat o bună parte din simpatia populaţiei româneşti, în mod sigur pe acea a celor 7,4 milioane de români care au votat pentru demiterea lui Traian Băsescu.

Redau, pe larg, o scrisoare deschisă pe care i-am trimis-o ambasadorului Gitenstein, la 19 septembrie 2010, şi din care reiese indirect, superficialitatea abordărilor sale, destinate să facă placere prietenilor săi politici din România:

"Domnule ambasador,

Am citit cu surprindere declaraţia publică pe care aţi făcut-o cu privire la istoria recentă a României, atunci când aţi afirmat că, în ţara noastră,  "mai nimic nu s-a schimbat în primii cel puţin zece ani” după Revoluţia din decembrie 1989.
Nu cunosc motivele reale pentru care aţi formulat o asemenea apreciere, nici documentarea pe care ea se întemeiază şi nici experienţa de care dispuneţi în materie de diplomaţie ori relaţii internaţionale.
Vă încredinţez, însă – pe baza experienţei pe care o am – că,   pentru practica diplomatică, este cel puţin inedită, dacă nu chiar hazardată, situaţia în care un ambasador se încumetă să simplifice şi să rezume într-o singură frază ceea ce ţara în care este acreditat a realizat timp de zece ani, mai ales într-o perioadă foarte convulsionată a istoriei sale recente.
Menţionez că, în perioada respectivă, am ocupat mai multe funcţii în statul român, fiind ministru de externe, apoi preşedinte al Camerei Deputaţilor şi lider al unuia dintre cele mai mari partide din România.Această experienţă politică nemijlocită în instituţii înalte ale statului român îmi dă dreptul să vă asigur că aprecierea Dumneavoastră asupra acelei perioade este foarte departe de realitate.
Cu îngăduinţa Dvs. şi spre corecta informare, îndeosebi a cititorilor mai tineri, asupra acelei perioade, prezint mai jos câteva lucruri semnificative care au marcat viaţa social-politică a României din  istoria primilor zece ani de după Revoluţia din 1989, practic, din ultimul deceniu al  secolului trecut. Sunt evenimente şi mutaţii  majore ale tranziţiei României spre democraţie, proces complex, de mare notorietate, bine cunoscut de unii dintre politicienii ţării Dvs. şi în care am beneficiat, nu o dată, de asistenţa, susţinerea şi sprijinul  partenerilor noştri externi din lumea democratică, inclusiv, sau mai ales, din partea Statelor Unite.
Faptul sintetic cel mai semnificativ al acelei perioade este acela că, în pofida contextului deosebit de dificil – sub aspect politic, economic, social, internaţional –  România a continuat să se manifeste ca un susţinător consecvent al opţiunilor strategice pe care Statele Unite le-au avut cu privire la Europa de Est, atât înainte cât şi după 1989. Am dorit mereu nu doar stabilitate în regiune, dar şi democratizarea ei, desi, de multe ori, am fost nevoiţi să acţionăm pe cont propriu. Si datorita preferintelor, in special ale unora dintre puterile occidentale, pentru tarile Grupului Visegrad.
Revoluţia din decembrie 1989 a deschis calea realizării în ţară, încă din"primii cel puţin zece ani”, cum afirmati Dvs.,  a multora dintre aspiraţiile legitime ale poporului român. Mentionez doar cateva dintre ele :
1.      Desfăşurarea de alegeri libere începând cu anul 1990, continuate in 1992, in 1996 – cand a venit la putere (in primii sapte ani dupa Revolutie!) domnul Emil Constantinescu – pe care l-ati evocat si pe care il pretuiesc, in egala masura. Aceste alegeri au fost instituite prin lege şi organizate la toate nivelurile (alegeri locale, alegeri parlamentare, alegeri prezidenţiale).
2.      Instituirea pluralismului politic şi adoptarea unui sistem politic democratic – radical schimbat faţă de cel anterior -, astfel încât mai multe partide au avut şansa de a intra în Parlament, pe baza unui mecanism de largă reprezentare proporţională.
3.      Adoptarea Constituţiei din 1991, care a consfinţit sistemul democratic de putere în România, a instituit separaţia puterilor, a garantat drepturi şi libertăţi. Această Constituţie a rămas în vigoare, cu mici modificări, până în prezent.
4.      Crearea Curţii Constituţionale, ca tribunal constituţional separat, după model francez.
5.      Crearea Parlamentului bicameral, precum şi adaptarea regulilor parlamentarismului occidental, prin proiecte realizate consensual de reprezentanţii tuturor partidelor politice, intre care Corneliu Coposu, Ion Ratiu, Ion Diaconescu, Radu Campeanu, Mircea Ionescu-Quintus si multi altii.
6.      Instituirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, inclusiv dreptul la liberă exprimare, care a permis dezvoltarea, graduala, a presei libere şi înfiinţarea de structuri media independente.
7.      ?nfiinţarea de instituţii şi susţinerea de organizaţii non-guvernamentale de protejare a drepturilor omului.Dezvoltarea impresionantă a societăţii civile.
8.      Alternanţa paşnică şi democratică la guvernare – chiar din primii zece ani de la Revolutie -,  fapt care a consolidat, încă din acei ani, modelul democratic la care am aderat.
9.      Legi prin care s-a început retrocedarea proprietăţilor deţinute de cetăţenii români înainte de perioada comunistă (peste 80% din suprafaţa arabilă a României a fost retrocedată către 5,5 milioane de oameni).
10.  ?nceperea procesului de privatizare a unor structuri economice, imediat după 1991, cu mari progrese începând cu 1995.
11.  Paşi mari spre liberalizarea economică şi spre economia de piaţă. Acordarea, chiar de către SUA, a statutului de economie funcţională de piaţă.
12.  ?nceperea descentralizării politice şi administrative.
13.  Acordarea de drepturi politice şi culturale minorităţilor, inclusiv dreptul acaestora, consfinţit prin Constituţie, de a avea o reprezentare în Parlament.
14.  Normalizarea relaţiilor interetnice, în ciuda provocărilor şi a contextului regional dificil.
15.  ?ncheierea unui tratat de bază între România şi Ungaria, care a dus la un cadru pozitiv pentru relaţia de vecinătate.
16.  Dezvoltarea societăţii civile, inclusiv cu ajutorul legislativ al statului (în 1996, anul în care s-a produs prima alternanţă la guvernare, de pildă, erau deja înscrise peste 10.000 de organizaţii non-guvernamentale).
17.  Edificarea instituţională şi legislativă a statului de drept, nu doar printr-o nouă Constituţie, dar şi prin legi organice care au pus bazele reformei justiţiei.
18.  Refundamentarea legislativă şi instituţională a administraţiei publice, care a adus o cu totul abordare a problemelor serviciului public moştenite din perioada comunistă.
19.  Lărgirea colaborării instituţionale cu diferiţi factori internaţionali pentru pregătirea parlamentarilor şi pentru asigurarea transparenţei şi responsabilităţii în actul de legiferare.
20.  Instituirea controlului civil asupra armatei, a controlul parlamentar asupra serviciilor secrete şi demilitarizarea treptată a acestora.
21.  Aderarea la Consiliul Europei şi alăturarea la Parteneriatul pentru Pace, în 1993.
22.  Asumarea deschisă a aderării la UE şi NATO ca obiective naţionale.România a fost prima ţară fostă comunistă care a adresat o invitaţie oficială fostului secretar general al NATO, Manfred  Worner, care a vizitat ţara noastră încă din 1990.
23.  Modernizarea armatei şi punerea sa sub conducere civilă.
24.  Realizarea unui parteneriat  cu Statele Unite, ca parte marcantă a politicii de integrare euro-atlatică a noului regim de la Bucureşti, parteneriat care  s-a bazat inclusiv pe  obţinerea  clauzei naţiunii celei mai favorizate de către România. O excelenta cooperare in domeniul militar.
25.  Susţinerea poziţiei americane în ceea ce priveşte Irakul, în 1990 (când, la conducerea Consiliului de Securitate al ONU, România a susţinut adoptarea Rezoluţiei 665 privind aplicarea de sancţiuni Irakului pentru invadarea Kuweitului). Eram ministru de externe pe atunci si pot sa depun marturie in acest sens. Probabil ca o pot face si  fostul secretar de stat, James Baker, dar si multi alti lideri sau diplomati americani.
26.  Condamnarea pactului Ribbentrop-Molotov, de către Parlamentul României, încă din iunie 1991.
27.  Independenţa Băncii Naţionale, precum şi scoaterea din zona guvernamentală a controlului monedei naţionale.
Evident, lista exemplelor poate să continue.
De altfel, în ultimii 20 de ani  – inclusiv în cei zece ani la care faceţi referire – în capitala României au fost, în misiune diplomatică, mai mulţi ambasadori ai SUA, personalităţi remarcabile, care au avut prilejul să cunoască, să susţină ori să încurajeze multe dintre transformările esenţiale ale ţării noastre pe calea democraţiei şi economiei de piaţă. Un recomandabil şi firesc schimb de opinii  cu domniile lor ar fi cu siguranţă în măsură să completeze şi să nuanţeze tabloul propriilor Dvs. percepţii despre o perioadă de referinţă din istoria recentă a romanilor.
?n ceea ce mă priveşte, vă mărturisesc convingerea că, printr-un dialog deschis, prin respect reciproc şi prin mai multă comunicare cu bună credinţă, vom putea să colaborăm şi mai susţinut, astfel încât ritmul modernizării României să fie mult mai intens decât în prezent, iar valorile fundamentale ale democraţiei, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti – cucerite cu sacrificii chiar în acel prim deceniu post-revoluţionar – să fie pe deplin protejate în faţa oricăror agresiuni sau ingerinţe de ordin politic.
De aceea,  am încredere că evaluările Dvs. asupra situaţiei din România vor aprofunda nu numai realitatea trecută, a transformărilor, cumulative în timp, produse în societatea românească încă din primele zile de după Revoluţie, ci şi riscurile actuale de derapaj al ţării noastre de la parcursul democratic realizat în ultimele două decenii.
Cunoscând speranţele de bine cu care poporul român a privit dintotdeauna în istorie  spre America – înaintaşii Dvs. fiind printre cei care au avut şi şansa de a ajunge pe acel pământ al făgăduinţei la care visau mulţi români – vă încredinţez că vocea Dvs. are influenţă şi este urmărită de compatrioţii mei cu mult mai multă încredere, sensibilitate şi atenţie decât puteţi bănui.De aceea, consider că, de pildă, o luare de poziţie din partea Dvs., cu privire la nevoia respectării democraţiei şi a statului de drept, a libertăţilor şi drepturilor cetăţeneşti, indiferent cât de mare ar fi privaţiunile crizei economice din România, ar fi salutată de toţi compatrioţii mei şi de toate forţele politice democratice.
Cunoaşteţi foarte bine că, în prezent, manifestările crizei economice şi financiare constituie pentru actuala conducere politică a statului pretextul unor abuzuri fără precedent, al unor abateri de la normele şi standardele democratice, al încălcării unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, care au mers până la invocarea siguranţei naţionale ca "motiv” pentru adoptarea unor măsuri anti-sociale abuzive.
Avem încă o democraţie fragilă dar România contează, în continuare, pe sprijinul partenerilor săi pentru a veghea la respectarea Constituţiei, a legilor şi principiilor democratice.Este domeniul în care vă asigur că toţi românii aşteaptă cu multă încredere, oricând, luări de poziţie, oricât de ferme, din partea Dvs. "

Nu voi comenta toate declaraţiile sale publice legate de felul în care ar trebui să funcţioneze autorităţile din România, sau de cine ar trebui să fie numit în anumite funcţii publice - la Parchetul General sau la DNA. şi-ar fi putut permite ambasadorul român la Washington să propună cine să vină în locul fostului procuror general al SUA, John Ashcroft? Nu cred.

Ambasadorul SUA declarase, într-o emisiune televizată, că ar fi greu de găsit o persoană mai potrivită decât şeful DNA, Daniel Morar, pentru funcţia de procuror general al României. "Nu am discutat acest subiect cu noul ministru al justiţiei. ?l voi discuta. Nu ştiu dacă Daniel Morar va fi numit procuror general. Indiferent cine va fi numit, integritatea si credibilitatea acelei persoane trebuie să nu poată fi pusă la îndoială. Cred că Daniel Morar este un astfel de om, dar dacă nu va fi el cel numit, persoana numită, trebuie să aibă calităţile sale sau chiar mai multe, dacă există o astfel de persoană. Cred că ar fi greu de găsit o persoană mai potrivită, dar trebuie să existe consens că acea persoană e la fel de bună ca Daniel Morar. Mi se pare o sarcină grea, dar va fi la fel de greu pentru oricine este numit, fiind că va fi comparat imediat cu Laura Koveşi şi cu Daniel Morar", a declarat el la TVR Info, întrebat ce şanse sunt ca Daniel Morar să devina procuror general al României.

?n opinia mea, atitudinea ambasadorului SUA în privinţa DNA a încălcat articolul 41 din Convenţia de la Viena, fiind şi o chestiune de demnitate a autorităţilor suverane din România. Pentru a justifica afirmaţiile domnului Gitenstein, Monica Macovei a afirmat că "Departamentul de Stat a investit în DNA". Ce se poate întelege din aceste lucruri?

?ntr-un comentariu, la The Money Chanel spuneam că am recitit cu atenţie Convenţia de la Viena referitoare la relaţiile diplomatice, şi că mi se pare că, la un moment dat, ar trebui cineva să-i spună domnului ambasador că nu poţi să mergi în public să faci anumite afirmaţii. (...) Nu poţi să mergi la Guvern să transmiţi nişte lucruri, poţi eventual să ceri o audienţă. Sunt nişte lucruri pe care noi le acceptăm cu o uşurinţă extraordinară. Cred că Departamentul de Stat are nenumărate alte priorităţi şi nu cred că sunt foarte atenţi la ceea ce se întâmplă aici. Această atitudine face rău percepţiei românilor în legătură cu ceea ce se întâmplă în relaţiile bilaterale.

Există nişte reguli foarte clare. Am fost ministru de externe, am fost, de-a lungul timpului, prim-ministru, preşedinte de Cameră, nu-mi aduc aminte că astfel de lucruri să se fi întâmplat. Veneau uneori ambasadorii străini la mine şi îmi spuneau, într-o notă confidenţială, "Mă deranjează chestiunea asta", dar niciodată nu s-a întâmplat anunţarea publică de către un ambasador a unei opţiuni pentru numirea unei persoane într-o funcţie publică din România.

Conform articolului 41 al Convenţiei de la Viena, diplomaţii au datoria de a respecta legile şi regulile statului acreditat, iar toate problemele oficiale tratate cu statul acreditat trebuie să fie tratate cu Ministerul de Externe al statului acreditat sau prin intermediul său. Cu alte cuvinte, în momentul în care Guvernul American ar avea un anumit punct de vedere, ambasadorul cere o audienţă, fie la ministrul de externe fie la Guvern. Punct.

Celebrul George Friedman scria, în 2009, în cartea sa "Următorii 100 de ani", că perioada europeană s-a încheiat şi a început perioada nord-americană ("The North American Age has begun") care vor domina lumea în următorii 100 de ani. "A studia secolul 21 înseamnă să studiezi Statele Unite", mai adăuga el. Dar precizează Friedman asta nu înseamnă, în mod necesar, că SUA reprezintă un regim just sau moral ...

Nu cred că asta e problema. Pentru relaţiile bilaterale româno-americane, dincolo de interesele (strategice) va conta, între altele, că, la Bucureşti şi la Washington, comunicarea să fie realizată prin "honest broker".