Toata lumea ii vede. Unii au avut de-a face cu ei. Dar cei mai multi oameni ori nu-i iau in seama, ori le inregistreaza prezenta fara sa se impacienteze de rostul lor printre noi.
Merg doi cate doi, sunt imbracati in uniforme de liceeni, sunt tunsi scurt, curati, amabili si au mersul celor care stiu precis unde trebuie sa ajunga, la ce ora si cu ce sansa de a-si indeplini misiunea. Fiindca treaba pentru care sunt trimisi in toata lumea e o misiune, un imperativ religios avand in sprijin o foarte elaborata practica a racolarii. Poate ca termenul racolare nu-i cel mai potrivit, daca ne referim doar la contactele preliminare si la modul in care sunt ele exercitate. Daca insa am sti din capul locului ca in final are loc un botez, sub niste clauze extrem de angajante, cu toate servitutiile unui contract de onoare si cu toate presiunile unui angajament mistic, am folosi un cuvant si mai drastic. Misionarii acestia sunt trimisi in toate tarile unde cultele religioase sunt libere sau tratate cu multa toleranta, chiar si cand tind a submina credintele autohtone. Dar daca noi am incerca sa mergem la ei, in enclavele pe care le-au constituit in Statele Unite, am fi recuzati. Ei intra in casele noastre, profitand de paguboasa curiozitate a romanului - numita si mai pagubos ospitalitate - dar la ei n-am putea indrazni un dialog religios cu nimeni. Iar daca am porni unul, n-am mai avea curand nici un fel de dialog. Calatorii, care le-au cunoscut orasele si obiceiurile, stiu ca e mai sanatos sa faci turism prin alte locuri.