Miza ucraineană

Iată un adevăr care trebuie spus răspicat, fără alte precauţi de circumstanţă sau eufemisme pudibunde. Ucraina reprezintă “o miză” care depăşeşte arealul strict al Europei de Est, iar cauza-cauzelor situaţiei dramatice izbucnite în martie 2014 în Estul Ucrainei şi care, potrivit unui bilanţ oficial al ONU din 3 martie 2015, s-a soldat cu peste 60 000 de morţi, este una de natură geopolitică. Mai direct spus, acest conflict sângeros, căruia negocierile de la Minsk nu au reuşit să îi ofere ca soluţie decât un document de a cărui fragilitate nu se îndoieşte nimeni, are la origini viziunea Rusiei despre vasalitatea istorică şi geografică a Ucrainei, exprimând,de fapt, dorinţa Moscovei de a impune o nouă configurare raporturilor sale cu Occidentul şi cu Statele Unite ale Americii.

Avem aici, cred, şi motivul pentru care Fundaţia Europeană Titulescu, în parteneriat cu Centrul de Studii Strategice, a ales ca dezbaterea pe această temă să aibă genericul: “Bătălia pentru Ucraina”. Aşa după cum desenul aflat pe coperta densei şi temeinicei sinteze documentare pusă la dispoziţia participanţilor la manifestare exprimă cât se poate de sugestiv situaţia pe care au analizat-o invitaţii dezbaterii al cărui moderator a fost Adrian Năstase şi ai cărei invitaţi au fost Adrian Severin, vicepreşedinte al FISD şi generalul Alexandru Grumaz, preşedintele Centrului de Analiză şi Studii de securitate.

“O dezbatere necesară”, a spus Adrian Năstase în alocuţiunea introductivă, insistând asupra ideii că analiza geo-politică a situaţiei va evidenţia faptul că este vorba despre “redefinirea zonelor de influenţă” la acest început de secol XXI.

  În termeni direcţi şi într-o binevenită despărţire cu limbajul echivoc în care unii actanţi şi gestionari ai crizei ucrainene încearcă să prezinte situaţia reală, Adrian Severin şi-a început intervenţia cu o constatare care ar putea ţine, numai aparent, de domeniul paradoxului: “Multe lucruri foarte noi (despre situaţia din Ucraina .n.) nu se pot spune, fiindcă este încă mai puţin clar ce se va întâmpla. Mai interesante sunt dilemele, adăugând precizarea: “Să vedem ce se poate face pentru a nu se întâmpla ceva mai rău decât ce a fost până acum”.

 În dorinţa de a aduce analiza la un anumit orizont temporar bine precizat, Adrian Severin a făcut o menţiune pe care, încă, unii analişti se feresc(sau nu vor?!) să o facă. Este vorba despre situaţia creată la începutul ultimului deceniu al veacului XX, atunci când, după prăbuşirea “lumii bi-polare”, Europa Occidentală, ca şi Statele Unite, s-au considerat în singurele măsură să gestioneze sistemul mondial uni-polar. Aşa după cum, Rusia post-sovietică a considerat că, o dată cu acumularea evenimentelor de natură să îi pună în discuţie poziţia pe noile aliniamente de la sfârşitul”războiului rece”, nu mai poate rămâne în status quo-ul anilor '90 şi că trebuie să îşi stabilească noile poziţii. Prin ce mijloace: politice, economice sau militare? - asta s-a putut vedea ulterior. De aici, a rezultat un “război propagandistic penibil”, în care, după aprecierea sa, “nu este cazul (în ceea ce ne priveşte n.n.) “să dăm dreptate doar uneia dintre părţi”.

 Lucrurile se complică, este de părere tot Adrian Severin, atunci când constatăm că, în această situaţie de maximă gravitate –”atunci când putem să avem un război fără intenţia de a face un război”—Occidentul nu are definită o strategie clară şi unitară. Realitate recunoscută zilele trecute de către Donald Tusk, Preşedintele Consiliului European, care a afirmat că este tot mai dificil să se menţină o poziţie unită a Uniunii Europene asupra situaţiei impuse de Rusia prin implicarea sa în criza din Ucraina.

  Situaţie care, evidenţia Adrian Severin, aminteşte în mod nefericit, de situaţia din preajma izbucnirii Primului Război Mondial, când “omenirea a alunecat într-un război care putea fi evitat”. Prin comparaţie, dar, desigur, respectând diferenţele specifice ale evenimentelor, “şi acum, războiul poate fi evitat şi mai poate fi evitat”.

 În această ordine de demonstraţie, Adrian Severin a menţionat opinia  care dobândeşte o largă circulaţie şi care suscită interesul larg al analiştilor potrivit căreia este necesară nu “distorsionarea arhitecturii europene existente”, ci este nevoie de negocieri serioase. Inclusiv de compromisuri”, pentru a realiza o nouă ordine geo-politică a Europei. Dar, a  atras el atenţia, un asemenea proiect nu poate fi pus în act decât pe baza normelor dreptului internaţional. Acesta fiind unul dintre motivele pentru care ipoteza unei noi Conferinţe Europene pentru Pace şi Securitate apare tot mai des în discuţie şi, de bună seamă, câtuşi de puţin întâmplător.

Lucrurile sunt,însă, mult mai complicate -remarcă Adrian Severin- de vreme ce, pe de o parte, Germania împinge Statele Unite să adopte sancţiuni împotriva Rusiei, iar, pe de altă parte, tot Germania, încearcă ”să calmeze Rusia” pe tema acestor sancţiuni. Aşa după cum, la rândul lor, Statele Unite nu par să dorească a se implica direct şi imediat în conflictul din Ucraina. 

 Urmând firul logic al analizei, s-a ajuns la întrebarea: “Unde este, în această situaţie, România?” Întrebare de o marcată actualitate prin însuşi faptul că”există pericolul să fim atraşi într-un război şi fără să vrem”. Aşa după cum există şi pericolul “să se facă înţelegeri şi despre noi, dar şi fără noi!”

 Intervenind în discuţie, Adrian Năstase a apreciat că, mai ales în condiţiile în care”Rusia nu se mai mulţumeşte cu un statut de putere regională”, România se află, practic, în faţa a două alternative:-   să nu ne amestecăm în conflictul din Ucraina pe considerentul că” probleme pentru noi nu există şi nici nu avem nimic de câştigat”; sau să ajutăm Ucraina pe cât ne stă în posibilităţi, pe canalele de negociere diplomatică şi politică.

 Generalul Alexandru Grumaz şi-a început intervenţia pornind de la o analogie între  situaţia actuală şi situaţia din deceniul 60- 70 ai secolului trecut, cu referire la demersurile preşedintelui Nixon de “ a aduce China lângă America” şi, respectiv, de a aduce Egiptul şi Israelul la masa tratativelor. Situaţii în care, după cum se ştie, România şi diplomaţia sa au avut un rol major despre care, înclin să cred, că astăzi se discută nedrept de puţin. Astăzi, în condiţiile în care “în Ucraina nu este război ci o criză generată de Moscova” şi, mai ales, acum când”Rusia are nevoie de cineva care să îi redea statutul de mare putere”, România trebuie să se pregătească , fiindcă Rusia însăşi “se pregăteşte pentru o perioadă de ostilitate prelungită”. Desigur, fiind ţară membră a Tratatului Nord Atlantic, România are garanţi clare şi sigure în cazul unui posibil atac din partea Rusiei, dar problema sensibilă, a subliniat generalul Alexandru Grumaz, este aceea a capabilităţilor de care dispune ţara noastră pentru a  face faţă unui asemenea atac. Afirmaţie susţinută pe parcursul dezbaterilor şi de către alţi diplomaţi de carieră care şi-au prezentat  punctele de vedere.

 Reluând o serie de ipoteze şi de alternative care au fost susţinute în dezbateri, Adrian Severin a revenit asupra necesităţii “unei noi ordini mondiale”, care să depăşească “monismul drepturilor omului” , acordând prioritate normelor dreptului internaţional prin prevederi clare statuate în principii noi bine definite şi atent negociate. Prevederi şi principii la a căror negociere România, ca stat membru al UE şi al NATO, poate şi trebuie să participe, aşa încât “să fie luate în calcul şi aşteptările românilor”.

 O deosebit de interesantă idee a fost evidenţiată, cu o semnificativă frecvenţă, în dezbatere atunci când au fost examinate rolul şi poziţia ţării noastre în această conflictul militar din Ucraina. Este vorba despre faptul că România dispune de o excelentă capacitate de interpretare a informaţiilor, ceea ce îi poate conferi statutul de partener solid şi eficient în medierea conflictului, aşa încât să putem avea cu Rusia un nou tip de relaţii  de pace şi colaborare reciproc avantajoasă, menţinându-ne, în acelaşi timp, într-o relaţie de stabilitate şi de încredere cu statele membre ale Uniunii Europene şi cu Statele Unite ale Americii.