Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sunt putini autorii romani pe care ii citesc cu aceeasi placere pe care mi-o daruiesc paginile dlui Andrei Plesu. Chiar si atunci cand parerile noastre sunt diferite, sarmul paginilor semnate de Domnia sa sustine un pod de simpatie irepresibila. Daca e adevarat ca "stilul e omul", atunci dl Plesu e sarmul.
"Fiziognomist" extraordinar, nu putea sa nu fie atras de "aceasta vertiginoasa deriva a identitatilor" derulata pe "scena publica romaneasca", mai ales intr-un pardalnic an electoral.Cunoscut si ca parinte al multor dileme, unele din ele prea relativizante, dl Plesu ne atrage atentia ca, totusi, are si nestatornicia o limita: "Nestatornicia e vindecabila, sau macar controlabila, atit timp cit exista reflexivitate, melancolie, nord si sud. Ea devine letala, cind insul e multumit de sine, zglobiu si agitat. Si cind punctele cardinale ajung sa fie "relative", intersanjabile, ca termenii arbitrari ai unei conventii." Ca fost ministru de Externe al Conventiei, stie dl Plesu ce stie.
Ca fost ministru al Culturii in prima administratie Ion Iliescu si antipesedist convins astazi, stie dl Plesu ce spune scriind: "Noi stim, in Romania de azi, ca rareori poti da mina de doua ori cu acelasi om. N-ai nici o garantie ca interlocutorul de ieri va spune si azi acelasi lucru, ca nu si-a schimbat convingerile, aliantele, strategiile".
Marturisesc a ma fi intalnit mult mai rar decat as fi dorit cu dl Plesu. Dar de fiecare data cand am avut privilegiul respectiv, l-am imbratisat si i-am dat mana, convins fiind ca Andrei Plesu ramane Andrei Plesu, fie ca e ministru "independent" sub pesederistul Ion Iliescu, fie ca e ministru "independent" sub pseudomonarhistul Emil Constantinescu, desi ultimii doi colectioneaza orice, dar nu independenti.
Bag seama ca dupa ce ma va fi considerat putintel cam "incremenit in proiect" si prea incruntat pentru gusturile Domniei sale privind portretul-robot al disidentului autohton â care trebuie sa duduie de "energie tonica", sa iradieze "cordialitate tinereasca" si sa seduca prin "echilibru nobil" - dl Plesu ma inghesuie cu coada pensulei intr-o galerie, de altfel magistral desenata, a ceea ce numeste "portrete fara chip", "un soi de semipreparate, gata sa evolueze in orice directie, in functie de bucataria conjuncturilor". Excelenta, nu e un exces, ba chiar o magarie?
Pe un disc aniversar primit de la Johny Raducanu, dl Plesu canta senzational trei sotii - in franceza, italiana si romana. Petrecaretii povestesc ca totul a inceput cand l-au vizitat la Tescani pe surghiunitul, transcedentalul lor prieten. Poate ca ce ne desparte (dar nu ne dezbina) este ca modesta mea disidenta nu a inclus in meniu sprituri, mititei si cantonete, ci o greva a foamei de 40 de zile, iar scrisorile mele catre Ceausescu nu incepeau cu sarmul celor ale dlui Plesu.
In ce-l priveste pe Montaigne si gandurile sale despre "instabilitatea naturala a moravurilor si parerilor noastre", pe care le invoca in textul sau dl Plesu, ce sa zic? Am acceptat de mult ca "are si Montaigne partile lui". Ca si dl Plesu. Dansul e sarmant. Cum sa nu-l iubesc?
