Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Inimoasa şi bătăioasă noastră colegă de gazetărie, Oana Stancu Zamfir, publică,aici, în „Jurnalul Naţional”, un articol pe cât de scurt pe atât de incitant. Un articol în stare să ne pună pe gânduri şi să îi oblige pe cei vizaţi să dea, neîntârziat, răspunsuri clare şi să spună adevărul. Un text cu adevărat remarcabil, pentru care o felicit din toată inima!
Mă tem,însă, că şi acest demers va rămâne fără rezultatul dorit şi aşteptat. Chiar dacă- sau, poate, tocmai pentru că!- Oana Stancu Zamfir a adresat aceste întrebări şi unuia dintre cei care poartă răspunderea acelui document care se află la originea mai tuturor relelor şi dezamăgirilor care se petrec în România de cam trei ani încoace. Mă refer, fireşte, la Pactul de coabitare pe care premierul Victor Ponta l-a iscălit cu preşedintele proaspăt scăpat de demiterea sa din funcţie, pe care i-au decis-o cum, prin votul democratic exprimat la Referendumul naţional, majoritatea covârşitoare a românilor. Pe cei căi şi de către cine a fost reînscăunat Amiralul Dezastrului Naţional?- acestea sunt întrebări la care ştim de-acum răspunsul. Iar,pornind de aici, nu cred că riscăm să construim scenarii fantasmagorice dacă avansăm ipoteza că, la originea acestui dureros compromis, care este, în realitate, Pactul de coabitare,vor fi existat şi niscai „stimuli externi”, care au influenţat decizia internă. Fiindcă altminteri de ce s-ar mai fi dus glonţ, la Bruxelles, Traian Băsescu direct la Jose Manuel Barroso, pe atunci preşedintele Comisiei Europene,lider marcant al PPE, partidul care îl înfiase pe Demisul Naţional, pentru a-i înmâna documentul cu pricina?
Nu sunt nici atât de naiv pentru a nu lua în calcul şi această ipoteză şi nici atât de ultra-naţionalist pentru a clama că premierul Victor Ponta trebuia să respingă ţanţoş şi băţos aceste „sugestii prieteneşti”. Dar, ca unul dintre cei care, în 2012, am votat cu USL-ul şi pentru că în oferta sa electorală ni se promitea că, odată câştigate alegerile, se va termina şi cu dictatura băsistă, am dreptul să mă declar profund decepţionat. Repet şi întăresc: nu doar faptul că nu şi-a ţinut promisiunea m-a deranjat la liderul politic Victor Ponta cât mai ales ideea însăşi că tânărul premier, în care s-a investit atâta încredere şi simpatie, nu a avut curajul să vină şi să spună nouă, românilor contrariaţi de această întorsătură a lucrurilor, măcar două trei vorbe despre raţiunile care l-au determinat să aleagă această soluţie de compromis. O soluţie prin care- date fiind circumstanţele complexe ale momentului atât pe plan intern cât şi pe plan extern-, se urmărea asigurarea unui climat de linişte şi de stabilitate vital necesar societăţii româneşti.
Din păcate, pentru noi dar şi pentru el, Victor Ponta nu a făcut acest gest, iar asta este principala cauză pentru care bănuiala (nedreaptă, cred şi acum) că tânărul premier şi lider al PSD a fi „făcut un blat” cu Traian Băsescu şi a lui ceată a prins puternice rădăcini în mentalul nostru colectiv.
Tot premierului Victor Ponta ar trebuie , zic eu, să îi pună întrebările sale pe deplin justificate, colega Oana Stancu Zamfir şi în legătură cu motivele pentru care îl menţine în funcţie pe ministrul justiţiei ,Robert Cazanciuc. Argumente care să susţină această întrebare sunt nenumărate, dar mă opresc la unul dintre cele mai temenice. Robert Cazanciuc, de profesie procuror, a ţinut la un moment dat, un discurs în care, în calitate de ministru de justiţie, a făgăduit colegilor săi de breaslă, procurorii, că atâta vreme cât el va deţine acest mandat, nu vor fi clintiţi din corpul magistraţilor. Adică acolo unde îi vârâse, în mod abuziv, ministra de lugubră amintire, Monica Macovei. Mai mult, spre a-şi întări promisiunea, acelaşi Robert Cazanciuc a dat asigurări ferme că la fel va proceda şi premierul Victor Ponta, întâmplător sau nu, şi el fost procuror. După cum era de aşteptat, au existat o serie de reacţii publice la aceste declaraţii, cerându-se primului ministru să îşi precizeze poziţia. Numai că, şi de data aceasta, Victor Ponta a ales să tacă, întărind zvonurile că ar fi vorba despre un alt compromis, acum pe bază de nu ştiu ce grad de rudenie între el şi titularul portofoliului justiţiei. Cel care, în calitate de membru al CSM, a adoptat poziţia lui „de lemn, Tănase”, ori de câte ori a fost vorba despre abuzurile grave comise, la ordin politic, de magistraţi şi, mai ales, de procurori.
Opresc aici lista compromisurilor, mai mari sau mai mici pe care le-a generat sau continuă se la genereze falimentarul Pact de coabitare. Un pact care, de aproape un an, nu mai a fost reînnoit, prin dispariţia pe calea naturală a expirării mandatului prezidenţial,a unuia dintre cel doi semnatari. Nu a fost reînnoit, dar, atenţie mărită!, nici nu a fost abrogat. Aşa încât, vedem că dacă din prim planul deciziei politice a dispărut Traian Băsescu, în schimb celălalt semnatar, premeierul Victor Ponta a prelungit ,„coabitarea”,pe bază de compromis cu personaje-cheie din instituţii –cheie ale a regimului băsist. Aceasta fiind şi principala cauză pentru care justiţia, una dintre cele trei puteri ale statului de drept, se află într-un alarmant proces de pierdere a credibilităţii. O (in)justiţie compromisă într-o Românie a compromisurilor.
