Omul care gândeşte dincolo de trup

Există în interiorul fiecăruia dintre noi o parte extinsă, infinită, o parte care nu poate fi închisă, care nu cunoaşte graniţe, oprelişti şi sfârşituri, o parte care operează în afara spaţiului, a timpului şi a graviataţiei. Această parte din noi pare a fi atrasă continuu în dimeniunea fizică, unde suntem tot noi, cei ce îmbătrânim, cei ce-şi văd limitele, slăbiciunile, neputiinţele, graniţele, cei care se sperie de un rid, de un fir de păr alb, de o durere fizică, de o ploaie sau de gura lumii. Noi nu suntem doar materie, doar trup, nu suntem doar o parte finită, care se supune legilor fizice, legilor spaţiului, timpului şi gravitaţiei. Noi suntem şi nelimitaţi, noi trăim – în această constrângere pe care ne-o crează materialitatea – şi ca fiinţe nelimitate, iar această parte nesfârşită din noi, această parte din noi care-i liberă, frumoasă, puternică şi iubitoare devine inconştientă aproape, devine limitată doar pentru că îi îngăduim minţii să privească aproape hipnotic către celaltă parte, către trupurile noastre.

Ceea ce mintea crede a fi adevărat şi real devine real. Faptul că privim doar spre trupul nostru care se degradează, îmbătrâneşte, se ofileşte şi îşi pierde vitalitatea ne împiedică să experimentăm bucuria de a rămâne tineri în interior şi a cunoaşte frumuseţea vârstei psihologice, frumuseţea copilului înţelept, ascuns într-un bătrân sau într-un adult. Sunt oameni care izbutesc să transceadă corporalitatea şi limitările impuse de ea şi aceştia sunt minunaţii care au descoperit că mintea e autorul închisorii în care ni se pare că suntem liberi, cum tot mintea poate vedea că ea însăşi ne poate dărui cheia către libertate. Să nu crezi în bătrâneţe, să nu crezi în urât, să nu crezi în orice pare că te opreşte să iubeşti, să zbori, să trăieşti, să nu-ţi creşti ziduri în tine, în mintea ta, să nu laşi ostacolele să-ţi populeze mintea, să nu-i laşi pe ”nu pot”, pe ”imposibil”, pe ”e greu”, pe ”e rău” să te cucerească, fiindcă atunci devii prizonierul acestor trăiri cărora le dai putere, afirmându-le. Apoi, le atragi în experienţa ta, căci le-ai creat cu puterea părţii nelimitate din tine, ţi-ai pus gratiile singur în minte şi apoi devii prizonierul pe care l-ai imaginat, l-ai observat, l-ai creat singur.

Ar trebui să învăţăm meditaţia, să stăm în interiorul nostru, cu noi înşine şi doar în câteva clipe am putea sesiza că mintea noastră poate fi prezentă în orice loc, în orice timp, în trecut, în viitor, că ea nu are limite de spaţiu şi nu are nevoie de gravitaţie pentru a se mişca. Această parte a noastră crează totul; oraşele, invenţiile, poeziile, copiii, deprimarea şi dragostea, fericirea şi tristeţea, matematica şi filozofia; ideile toate se ivesc din acest spaţiu infinit în care respirăm şi noi continuu, dar pe care nu-l conştientizăm, căci focalizăm excesiv materialitatea noastră. Probabil că nivelul de conştiinţă al fiinţelor umane va creşte în timp şi undeva, cândva se va inversa puterea de focalizare, iar atunci lumea va cunoaşte Sinele, va înţelege experienţa în trup de la alt nivel de conştiinţă, iar felul omului de a trăi va suporta schimbări radicale. Toate fricile, toate hotarele, toate neliniştile şi toate durerile omeneşti sunt un fel de cărămizi pe care le aşezăm cu mintea în noi şi aşa îmbătrânim, deşi suntem tineri, aşa ne oprim în situaţii şi-n stări de lucruri iraţionale, care nu ne aduc nici un strop de fericire, dimpotrivă. Doar înţelegând libertatea minţii noastre şi puterea ei, căutând  în noi să vedem frumuseţea, dragostea, lumina şi darurile care stau în noi înşine, fără să le culegem, culegând – în sfârşit – gândurile pline de viaţă şi de bucurie, care aşteaptă doar să le focalizăm, ne vom simţi liberi. Noi ne închidem în propriile minţi, pretinzând că realitatea e în materie, e aici, unde-i frig, greu, unde-i bătrâneţea, unde-i suferinţa, unde-i frica şi răul, fără să înţelegem că hrănim toate aceste aspecte, crezându-le un dat. Sigur că forma noastră fizică e limitată, dar faptul că ne raportăm la ea ca la singura realitate ne afectează libertatea şi ne  determină să îmbătrânim mai repede, să trăim nefericiţi, mereu obsedaţi de condiţia umană, plină de oprelişti şi apăsată de un sentiment acut de neputiinţă. Meditaţia susţinută, introspecţia, anutoanaliza, întoarcerea continuă la sine, obiceiul bun de a ne pune întrebări esenţiale şi a medita în noi înşine pentru răspunsuri sau a observa că ele parvin adesea şi din lume sunt doar câteva dintre instrumentele pe care le putem folosi pentru a ne cunoaşte pe noi înşine şi a asimila ideea că ”gândurile sunt lucruri”, iar trăirile noastre – pline de energie sau lipsite de energie – sunt expresia automată a ceea ce acceptăm să gândim. Tinereţea e o stare de spirit, pe care-o putem vedea uneori strălucind în ochii unor bătrâni. Bine ar fi să înţelegem că îmbătrânim când acceptăm bătrâneţea în minte şi când îi spunem da, focalizând forma noastră materială, limitată, deşi avem puterea să visăm şi să creăm mişcare, frumuseţe, bucurie şi viaţă cu gândul...