Părinţii MCV-ului

Am fost surprins să-l aud, zilele trecute, pe Teodor Baconschi – fost ministru de externe – afirmând că “MCV-ul a fost negociat de Adrian Năstase”. Poate că mai sunt şi alte persoane care cred acest lucru. Totuşi, din partea unui fost ministru, o astfel de afirmaţie incorectă este greu de acceptat.
În realitate, MCV-ul – ca instrument special de monitorizare a progreselor realizate în domeniul sistemului judiciar şi combaterii corupţiei – instrument lipsit de precedent la nivelul Uniunii Europene – a fost negociat în 2006, de fostul ministru al justiţiei, Monica Macovei (cu binecuvântarea, desigur, a lui Traian Băsescu) şi aprobat prin Decizia Comisiei Europene nr. 2006/928/CE din 13 decembrie 2006. Este evident că, în 2006, mi-ar fi fost greu să negociez cu UE. Pentru motivele cunoscute de Monica Macovei.

Este interesant însă că acest instrument (MCV) nu are o bază juridică expresă în dreptul primar al UE (tratatele constitutive sau Tratatul de aderare al României) iar sistemul judiciar nu face parte – ca atare – din domeniile de competenţă ale UE (vezi art. 3 şi 4 din Tratatul privind funcţionarea UE).
De altfel, atunci când Olanda a propus, în 2009, instituirea unui mecanism generalizat de monitorizare în domeniul statului de drept, iniţiativa a fost respinsă de Franţa şi Germania, pe motiv că nu poate fi acceptat un asemenea mecanism în domeniul judiciar, deoarece acest lucru ar excede competenţelor UE.

Primul document oficial în care s-a făcut referire la MCV a fost Raportul de monitorizare al CE din septembrie 2006, crearea MCV fiind apoi confirmată prin Concluziile Consiliului din octombrie 2006.

Ceea ce este grav este faptul că nu există o prevedere expresă care să limiteze în timp MCV-ul, limita de 3 ani de la data aderării (până la sfârşitul anului 2009) era aplicabiă doar pentru invocarea clauzelor de salvgardare din Actul de aderare, nu şi pentru mecanismul în sine.

Este evident deci că MCV-ul a fost instituit special pentru România (şi Bulgaria), transformându-se, în timp, dintr-un instrument tehnic într-un instrument politic (vezi raportul din iulie 2012) fără să existe un fundament juridic la nivelul UE. Este, de asemenea, evident că el a fost folosit, ulterior, de Traian Băsescu, şi de echipa lui, ca element de justificare, în plan intern, pentru hărţuirea adversarilor politici.

Din păcate, acum acest mecanism – este clar în cazul accesului în Spaţiul Schengen – s-a întors împotriva intereselor generale ale României. Cine e de vină pentru acest lucru, domnule Baconschi?