Statul bau-bau

Când ne e foame, ne facem ceva de mâncare. Dacă vedem că s-a așternut praful prin casă, punem mâna și facem curat. Când ni se rup pantofii însă și nu ne permitem o pereche nouă, nu ni-i reparăm singuri, ci ne ducem la un cizmar (câți or mai fi rămas) și-i plătim ca să ne rezolve problema. La fel, cei mai mulți dintre noi n-au nici timp și nici pricepere să se apuce să-și fabrice singuri biciclete, mașini, aspiratoare sau mașini de spălat.

Evident, spun banalități, pe care toți copiii ar trebui să le fi aflat încă de la primele ore de economie din școală. Și anume că progresul economic și social are la bază diviziunea muncii și schimburile voluntare și pașnice dintre indivizi cu aptitudini, active și preferințe diferite. Acolo unde există o nevoie, condiția antreprenorială naturală a oamenilor se va da peste cap pentru a o satisface, în folosul reciproc al părților implicate. Cu cât oferta menită să satisfacă cererea trebuie să fie mai complexă, cu atât raporturile de cooperare dintre indivizii care își propun să iasă în câștig „speculând” nevoile semenilor lor vor fi mai complicate, dar, păstrându-și esența.

Sigur, trebuie respectate niște reguli elementare: să nu agresezi, să nu furi, să nu înșeli, să-ți respecți contractele, fie ele scrise sau verbale. Întotdeauna vor exista răufăcători care le vor încălca, ideea e ca aceștia să fie reprimati de societate, iar regulile însele să nu fie uitate. Iată însă că, nu de ieri, de azi, ideologia socială dominantă este alta. Anumite nevoi nu pot fi satisfăcute optim, vezi Doamne, decât de acea creație umană care pretinde monopol asupra violenței legitime: statul.

Doar prin impozitare (adică prin confiscare) și redistribuire planificată central pot fi satisfăcute nevoi precum economisirea pentru bătrânețe sau sănătatea. Numai monopolurile controlate de stat pot livra căldură, curent electric și apă curentă. Rău e că cei mai mulți dintre noi s-au obișnuit cu acest status quo, pe care îl acceptă fără să-și pună întrebări despre care-i starea firească a lucrurilor, așa cum iarba e verde și ploaia e udă.

De parcă fără ministere ale sănătății și case de asigurări sociale de sănătate medicii nu s-ar mai organiza pentru a-și practica meseria și pentru a livra celor interesați (adică tuturor) bunul cu cererea cea mai inelastică din lume: sănătatea.

În acest fel, uităm că suntem oameni mari și că (cel puțin cei care am avut noroc) am fost învățați de părinți două lucruri: că trebuie să ne descurcăm singuri în viață și că trebuie să ne comportăm cu semenii noștri în același fel în care am vrea ca ei să se poarte cu noi.